Relaţiile se definesc în momentele critice

Titlul acesta îmi stă în lista de drafturi de câteva luni. Şi tot trecând prin lista de idei neterminate care-mi aglomerează capul, m-am gândit să scriu despre faptul că pentru a şti cât de puternică e o relaţie (indiferent de ce natură) trebuie să aibă momente de zdruncinare sau chiar de dezamăgire profundă.

Evident, să-mi explic afirmaţiile

Cât timp toate merg bine, e uşor. Pentru că nu se cere niciun efort special pentru a face faţă situaţiilor convenabile, sau momentelor în care fericirea e la cote ridicate. E ca şi cum ai avea o prăjitura şi ai mânca-o, e atât de simplu. Bine, mai există cazuri aparte care nu ştiu să se bucure, dar asta e pe altă idee.

Dar când ştii cu adevărat care e natura unei relaţii ? cum îţi dai seama dacă e ceva care poate rezista şi împlini nevoia aceea de a interacţiona cu omul respectiv?

La fel cum tot sistemul de evoluţie stă pe teste definitive (ştii vâna? da? trăieşti. nu? mori – ştii zbura? da? interacţionezi cu oameni care îţi oferă soluţii noi sau ajutoare. nu? rămâi în lumea ta fără contact cu ‘noul’- ştii lecţia? da? atunci treci mai departe în etapa următoare. nu? pici testul).
Aş putea merge mai departe să spun că întreaga societate se bazează pe teste continue. Probleme care trebuie rezolvate. Dileme care trebuie lămurite. Obstacole care trebuie depăşite.

Nu fac decât să pun coada la prună, de fapt niciodată nu am considerat că descopăr nimic nou. Doar înţeleg ceea ce şi alţii au făcut-o la vremea lor.

Revenind la relaţii însă …

Prima ceartă. De regulă e una blândă, poate fi dintr-un motiv stupid sau pe fundal nervos sau de oboseală, însă adesea e cea mai importantă fază din începutul unei relaţii. O ceartă exprimă oarecum o frustrare nerezolvată, care influenţează direct relaţia respectivă. Cu cât se agravează, cu atât devine mai distructivă în timp, iar o frustrare care nu este tratată ajunge să devină tipar şi în cele din urmă, trăsătură de personalitate. Dacă relaţia face faţă cu brio, e de bun augur, evident. Dacă e zdruncinată, este un semn de slăbiciune. Lipsă de comunicare, tensiuni acumulate inutil, proiecţii din afară, intervenţii străine etc. Cauzele sunt multiple, dar sănătos este ca orice relaţie să-şi găsească răspunsurile în interior. Altfel, de sine stătătoare nu face faţă. Excepţia ar face-o începuturile, când poate există nevoia de mici roţi ajutătoare. Dar numai la început.

A 20-a ceartă. Deja e un număr mare. De regulă, certurile se împart în constructive şi distructive. Cele constructive duc la un rezultat, iar o problemă clarificată nu mai apare. Cele distructive sunt recursive, nu se încheie niciodată, şi sunt fie tipare imuabile, fie încăpăţânări ale celor 2 în a nu lăsa spre numitorul comun. Se ajunge deja la un nivel de incompatibilitate verbală şi afectivă, pentru că multe certuri pornesc din faptul că fiecare om simte diferit lucrurile, iar interpretările pot fi în antiteză uneori. Dacă se supravieţuieşte în continuare, dar de data aceasta cu oarecare nemulţumiri ce ar trebui lămurite mai apoi, încă vorbim de o relaţie solidă.

A suta cearta. Deja e prea mult. Nervii se consumă inutil pe lucruri care nu-şi găsesc răspuns uşor. Acuzaţiile ricoşează de la unul la altul într-o veselie, astfel că fiecare ajunge să arunce rahat pe celălalt. Nu mai există fericire, nu mai există nivel de plăcere ridicat ca la început. Există o stare de bine, decentă, pe care o vrea fiecare. Problema e că deja acea stare se vrea a fi diviziunea relaţiei, fiecare căutând spaţiul propriu şi eliberarea dintr-o problemă nerezolvabilă.

Soluţiile. Multiple, complicate sau simple, întotdeauna cer un efort. Întotdeauna vor defini dibăcia membriloc şi capacitatea lor de a diferenţia divergenţele minore faţă de problemele fatale, şi vor trata fiecare cu atenţia cuvenită. Exagerările nu au ce căuta într-un mediu sănătos, şi e de preferat să se stabilească nişte reguli de început, pe lângă evidenta prezentare a lucrurilor pe care şi le doreşte / nu şi le doreşte fiecare.

Comunicarea continuă e vitală. O problemă e mai uşor de prevenit decât de rezolvat. Iar dacă totuşi apare, soluţiile trebuie să intervină imediat. Nu trebuie lăsate conflictele să mocnească. Iar pentru aceasta, trebuie o doză de deschidere şi maximă sinceritate faţă de celălalt.

Se spune că iubirea cucereşte totul. Eu spun că nu e aşa. Ajută, simplifică lucrurile. Dar nu rezolvă de la sine nimic. Eventual crează doar nişte piste de lansare pentru soluţii, nicidecum nu le oferă direct. Cedează omul mai repede pentru binele celălalt. Dar sacrificiul personal exagerat duce tot la dezechilibre.

Evident, orice relaţie e pe atât de puternică pe cât e contribuţia minimă a fiecărui membru. Şi de cele mai multe ori există prăpăstii mari (după un anumit timp, se zice 3 ani de obicei) între cât aport are un membru şi cât are celălalt. Pentru că se instaurează monotonia, sau egoismul unuia primează.

Ar mai fi multe de spus, dar e un subiect care nu se încheie niciodată, şi fiecare personalizare ar deschide noi perspective. Ştiu doar că fiecare din lucrurile scrise tind să devină parte din tot ce trăiesc, pentru că modul cel mai bun de a arăta altora un fapt este de a-l exersa tocmai tu.