Despre înmormântări

Unul din ritualurile cele mai populare între oameni. Să-şi onoreze morţii cântând fără noimă şi să dea mâncare şi de băut celor care se prefac că dau 2 bani pe cel abia trecut în nefiinţă.

Am fost chiar azi, de ziua îndrăgostiţilor, la o înmormântare, şi a trecut ceva timp de când n-am mai văzut un mort de aproape. Dar azi am fost mai observator ca de obicei. Am putut citi teamă, nepăsare, curiozitate, resemnare… tot amalgamul de sentimente pe feţele celor participanţi.

Ca şi copil, nu am înţeles niciodată ce înseamnă să mori. Nici acum nu înţeleg, dar ştiu că există. Inexistenţa există, bestial. Însă fiecare cultură face faţă morţii(inevitabile) în alt fel. Mie unul nu mi se potriveşte ideea unui alai de femei plătite să plângă pentru cel decedat, un preot semi-turmentat să bolborosească vorbe de ‘duh’ pe care doar un bou ne-educat ar putea să priceapă ca şi ‘cuvinte divine, venite de sus’, dar wtf, aşa am fost educaţi să credem. Şi ca oi blânde ale Domnului, credem. DAR OARE CREDEM? Eu nu cred în Dumnezeul tău, al tău sau al tău. Cred că există ‘ceva’ care depăşeşte omul în toate privinţele, care reglează natura pentru continuitate şi care se asigură de supravieţuirea tuturor. Că e fiinţă, entitate, destin , idee, concept sau ce mama naibii vrea fiecare s-o denumească, e altceva. Dar despre religie data viitoare.

Spre deosebire de alte înmormântări, azi am fost foarte atent la tot ce a zis . Popa a cântat una, alta, letargicii de lângă el au fredonat behăitul clasic deontologic, sub aură mistică şi clerică, fără mare noimă, pentru că, let’s be fucking honest, credinţa bătrânilor nu are absolut nici o tangenţă cu realitatea. Un tip cu puteri tămăduitoare a venit şi le-a spus tuturor să se iubească toţi(flower power anyone?), a făcut miracole, a ridicat morţi din groapă şamd. Revenind, ei cântau acolo , dându-şi ochii peste cap, simulând prezenţa duhovnicească(în sticlă, perhaps?) sau pur şi simplu ‘not giving a fuck’. Hey, e meseria lor până la urmă. Îţi pare rău de primul mort la a cărui ceremonie cânţi, de al 2lea, de al 10lea…dar la un moment dat, chiar nu mai îţi pasă. Că omul e făcut din cantităţi limitate. Tot ce e creat de om are durata de valabilitate. La fel şi sentimentele(care sunt un amalgam de răspunsuri la stimuli şi nevoi, despre asta voi scrie în curând), deci nu face excepţie nimic.

Dar eu i-am ascultat cu interes. Păreau să cânte destul de decent pentru un cor, mi-aş dori să am şi eu aşa voce. Dar , pentru a ţese paralela cu lucrurile expuse mai sus, eu la înmormântarea mea aş dori să participe doar cei care CHIAR au dat 2 bani pe mine. Dacă e întreaga lume, ok, dacă nu-i niciunul , tot ok. Nu suport ipocrizia. Şi azi am fost ipocrit de dragul celorlalţi. Am simulat că-mi pasă,deşi nici măcar nu ştiam cine mă-sa a murit, sau de ce, era doar o tipă care-mi făcea ochi dulci(yey valentines) şi eram prea preocupat de nevoile mele. La fel ca 90% din cei prezenţi acolo.

Accentuând ‘durerea’, unele dintre babete s-au năpustit asupra sicriului ca şi cum viaţa lor s-a încheiat ca pentru ca mai apoi (aka 5 min later) să fie vesele şi total rupte de cele întâmplate, stând la bârfe. Nu voi subestima niciodată puterea mulţimii de a aduna pe cei de-un soi la o bârfă . E ceva extraordinar să vezi cum cei cu un interes comun, şi anume bârfa, se pot aduna din toate cercurile societăţii. Eu sunt de părere că oamenii sunt răi în fapt. Dar îşi maschează des pornirile pentru a simplifica satisfacerea propriilor nevoi. Câţi n-ar sări la aşa afirmaţie? ei bine, ia întrebaţi-vă simplu de câte ori aţi avut gânduri rele sau malefice, sau dezinteres faţă de durerea altora etc. No need for confirmation. Omul e ipocrit, şi rar recunoaşte că de fapt nu ştie nimic, şi nu există nimic nobil în ceea ce-l conduce. Dar mă rog, mulţi vor ridica steagul altruismului în semn de protest. Mega bulşit. Suntem cum suntem pentru că ne serveşte intereselor proprii. But, there-s nothing wrong with that. E suficient o moarte ocazională să îţi arate că ai face bine să trăieşti cum îţi place, fără multe limitări. Mai mult nu zic, de aici fiecare cu normele morale.  Pentru că viaţa e a naibii de scurtă.

Mi-am revăzut o mătuşă după aproape 15 ani. Fuck me, 15 ani. Revăzând-o , parcă a trecut timpul degeaba. Nu mă simt mai departe pe scara evolutivă decât mă simţeam atunci. Sau poate sunt la fel de imatur ca la 10 ani. Cine ştie.

Nu respect tradiţiile româneşti îndesate pe gât de strămoşi, pentru că sunt printre acele specimene care în loc să spună ‘pentru că aşa fac toţi’ spune ‘DE CE?’ . Aşa că , atunci când voi muri, să veniţi la cimitir doar dacă daţi 2 bani pe mine. Sau dacă vreţi să vă pişaţi pe mormânt, hey, fine by me. Orice sentiment înspre mine mă face să exist mai intens.

Deocamdată regret doar că nu am fost la înmormântarea unei persoane dragi mie, care mi-a fost ca o bunică, şi care, sincer să fiu, a fost printre puţinii care m-au făcut să mă simt bărbat în casă. Mi-am promis că odată voi ajunge şi la mormântul ei, să pun o floare.

Să crape de ciudă Alexandra, că nu ar vrea asta. Dar e datoria mea. Să-mi iau rămas bun de la ea.

One Response to “Despre înmormântări”

  1. Nu e chiar fun sa mergi la o inmormantare,, de ficare data intalnesti tipologi de oameni..pff! airea ..eu de ficare data cand merg la astfel de venimente ..se trezesc in mi8ne tot felul de intrebai filozofice fara raspuns.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: