Cum să faci pe plac altora

Citind în grădinile vecine, am observat că multă lume consideră faptul că mult din ceea ce facem nu e neapărat dorinţa noastră conştientă spre un scop în sine, pe cât e alinierea la nişte organisme multilaterale, responsabile cu coagularea semenilor într-o societate adaptată mediului şi existenţei curente.

Existenţă în continuă schimbare.

Dar dacă am fi capabili să înţelegem de ce facem cu adevărat multe din lucrurile pe care le înfăptuim zi de zi, le-am mai face?

Te-aş mai căuta să vorbim dacă aş şti că o fac din milă că n-ai prieteni, sau pentru că eu depind de tine să-mi oferi linişte când eu nu pot singur ? Aş mai conduce zilnic, ştiind că oricând pot să am un accident, deşi trebuie să îmi înfăptuiesc chemările şi datoriile faţă de mine şi de alţii? Aş mai răbda mofturile altora dacă aş înţelege că stările omului, fericirea, tristeţea, sunt şi contagioase, dar şi de scurtă durată, în punctul lor de eficacitate reală?

Mai mult ca sigur , da. Pentru că într-o societate ca şi cea de azi, suntem educaţi să facem pe plac altora.

De mici, învăţăm că e bine să fim cuminţi, pentru ca părinţii să aibă linişte, şi implicit, mai puţin de lucru cu o responsabilitate pe care ei înşişi şi-au creat-o. Voit sau nu. Apoi aflăm că e bine să înveţi la şcoală, să-ţi faci mândri profesorii, să dai neamurilor motive să te laude, să te folosească adesea ca şi subiect de discuţie şi de autoconfirmare (‘Ştii, dragă, Ionel e atât de harnic, are doar 10… aşa l-am educat’ sau ‘Ioana, iubita mea, e super inteligentă, e în străinătate la master’). Ei ne fac nouă pe plac fiind productivi conform unor sisteme inteligent create pentru control. Un om fericit nu contestă sistemul, nu? şi cum poţi totuşi controla asta? educând ceea ce defineşte fericirea. O casă, un job stabil, o iubită, o familie mai apoi, şi senilitatea la bătrâneţe în timp ce evaluezi ce ai realizat de fapt în viaţă. Mici albinuţe care susţin şi propagă sistemul mai departe.

Învăţăm că e bine să zămbim altora, pentru că acest lucru destinde compania şi încurajează predispoziţia spre cooperare. Ne facem pe plac reciproc făcându-ne pe plac aşa cum am fost educaţi. Sau programaţi, după caz.

O prietenă m-a întrebat : “ce vrei tu de la viaţă?” . Recunosc că primul instinct a fost să răspund tipic, de parcă răspunsul n-ar fi venit din mine, ci ar fi doar un ecou din exterior, oprit în urechile mele dornice de a prelua un răspuns şi de a-l duce mai departe, de parcă nu ar fi putut asculta din interior, că vreau o viaţă fericită. Dar… apoi m-am oprit. Ce înseamnă viaţă fericită de fapt? socializare, consum, acordare cu restul corzilor sistemului, zâmbete false acolo unde nu-şi au locul. Pentru mine asta înseamnă. Sunt mai intolerant de felul meu, şi încep de la mine. Nu aştept de la alţii decât ceea ce pot oferi eu. Şi refuz să fiu ipocrit doar pentru a avea pace. Şi nu am multă pace în viaţă.

Voi avea destule defecte până la moarte încât să mă pot gândi dacă merită să fac pe plac altora doar pentru a avea pace, sau să fiu cine sunt, în ideea că îmi serveşte descoperirii adevăratei predestinări. Destinului, altfel spus.

Dacă într-o lume descriptiv sănătoasă, omul e fericit, eu mă bucur că sunt bolnav. Că am ajuns să mă exploatez dincolo de frâiele celorlalţi care apreciază ce li se dă, fără a întreba mai departe : “la ce rost?”.

“sunt fericit. şi apoi?” “şi apoi mă chinui să menţin fericirea acolo unde e”.

Nu înţeleg asta. Ce e aşa de fantastic în a fi fericit şi subjugat stării de linişte, dacă nu te stimulează la mai mult?

Sunt defect. Sunt artificial. Şi nu prea reuşit, aş adăuga. Aceeaşi prietenă mă întreba cum naiba am reuşit să agăţ tipe de-a lungul vieţii, cu asemenea filament al gândirii.

Well, multă vreme am făcut pe plac altora. Şi asta ajuta, simulează masca de om bun, pe care te poţi baza. Îi spui că e frumoasă. Moderezi complimentele pentru a-i creşte interesul. O ajuţi în 2-3 situaţii cheie. O cauţi în momente neaşteptate pentru că va crede că-ţi pasă . Pentru că te preocupă binele ei cu adevărat. I call bullshit, dar e interpretare personală dincolo de ceea ce mulţi numesc ‘iubire’. Concept care nu există pur. Altă dată însă.

Altele au fost atrase fix de ciudăţenia asta aparte pe care o manifest. Pe stradă m-ai vedea ca un om obişnuit pentru că îmi ţin şuruburile unse. Dar am tupeul să recunosc :

NU te poţi baza pe mine. Aşa cum nu te poţi baza pe alţii. Decât pe tine însuţi, şi asta în cadru restrâns. Dar e mai uşor să trăim cu iluzia că oamenii ne fac pe plac pentru că le pasă. E greu să recunoşti că eşti egoist, pentru că mulţi trăiesc sub impresia că sunt altruişti. Că într-adevăr le pasă de alţii. Meh.

Ce aşteaptă un om când îi e bine lângă alt om? să nu fie abandonat, să poată gusta acel bine mereu, pentru că aşa se simte mai important, mai bine, mai apreciat decât e de fapt în individualitatea sa. Şi importat din subconştient apare motivul clasic de ‘a-i vrea binele celuilalt’ pentru că într-un final ne face bine nouă. Suntem mai mari, mai buni, mai însemnaţi. Simulăm mila pentru că am învăţat că aşa vom primi Raiul. Dacă am avut vreodată un loc acolo, îl donez! să-l ia unul, asupra căruia îmi proiectez mila indirect.

Whatever that is.

O întrebare pusă acolo unde trebuie face mai mult decât 1000 de răspunsuri justificatoare.
De ce facem pe plac altora? ca să ne fie bine , din prisma binelui educat.

De ce facem pe plac? pentru că e cel mai la îndemână mecanism de a primi plăcere. Reciprocitatea.

4 Responses to “Cum să faci pe plac altora”

  1. Hmm poate ca nu vrem a fim singuri? Atisociali? Vrem sa fim integrati in societate?!

  2. Mi-a placut mult postul asta.

  3. Integrarea în societate e definitorie pentru existenţă? doar dacă nu suntem în stare să ne definim singuri existenţa… Vezi filmul “Into the Wild” pentru lămuriri suplimentare…

    Nu ştiu ce să zic, eu preţuiesc ‘singurătatea’, în sensul că am multă nevoie de spaţiu şi timp doar cu mine, dar simt nevoia şi de companie. De ce, well, asta e întrebarea de 1000 de puncte. Câteodată e bine să nu cedezi nevoilor când o cer, şi să faci un pas înapoi şi să pui întrebarea simplă : ‘de ce am nevoie de asta de fapt?’ . Uneori te poate scuti de o dependenţă inutilă. Zic şi eu.

  4. Dap! Pai oricat de singur ai vrea sa fi ..e imposibil sa nu simti nevoie sa mai iesi cu cate cineva.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: