Arta de a fi artificial

Era o perioadă în care apreciam stricta sinceritate pentru valoarea ei pertinentă şi inconfundabilă, corelată cu realitatea proprie. Îmi displăceau mincinoşii pentru că mă credeam mai bun ca ei. Nu toleram disimularea pentru că era necesară investirea unei energii suplimentare pentru a înţelege ce mama naibii urmăreşte x sau y. Eram tembel(nu că acum n’aş mai fi) pentru că am încercat prea mult să înţeleg ce vor cei din jurul meu. Era cazul să schimb ceva…Aşa că pe parcurs am început să mă întreb dacă vreau sinceritate pentru a fi pe placul altora şi ei pe placul meu, sau dacă era doar o formă de control simplificat prin care evitam riscul de a fi surprins de alţii.

Vroiam sinceritate pentru că eram ipocrit. Omul, involuntar mai ascunde anumite lucruri. Şi doar cei pricepuţi ştiu s-o facă în aşa fel încât să aibă sens. De apreciat asta, din punctul meu de vedere.

Uneori sunt genul de om care apreciază sinceritatea la alt nivel, nu neapărat cel direct, de dragul verbalizării unui fapt consumat sau idealizat, ci la cel în care poţi spune multe prin puţin, şi totul prin nimic. Uneori doar. Alteori apreciez cât mai multe explicaţii, cât mai multe interpretări, cât mai multe ipoteze.

Astfel am rămas atât cu nişte caracteristici din trecut cât şi cu altele deprinse pe parcurs.

Ai suporta să îţi spun, sub influenţa momentului că azi îmi pari mai plictisitoare ca ieri? ai înţelege dacă ţi-aş spune că nu am chef de nimeni azi, deşi trebuie să lucrez? ai accepta să îţi spun că mă doare în 14 de firma ta, dacă mie mi-e foame de o pizza FIX ACUM?

Nu sunt un produs original. Sunt creat de cei din jur şi în mod special de mine. De acolo mi-a venit şi ideea numelui blogului. Evit generalizările pe cât pot, dar toţi suntem artificiali. Creaţi pentru un scop sau mai multe, pe care le descoperim pe parcurs. Modelat conform unor nevoi şi dorinţe personale. Disimulare.

E şi asta o artă pentru cei care o pot aprecia.

10 Responses to “Arta de a fi artificial”

  1. Welcome in the club!🙂

  2. Imi cer scuze de abordarea subiectului in mod intarziat, a trecut totusi un an, insa nu ma pot abtine
    Sinceritatea. Da, as suporta ca El sa imi spuna ca azi sunt mai plictisitoare decat ieri, ca vrea o alta femeie, ca sunt mai urata din diverse motive, ca ma comport ca o idioata, ca spun lucruri aberante, ca nu ii pasa acum s.a. Din simplul motiv ca as vrea sa indrept unele lucruri la mine, acelea care deranjeaza, din simplul motiv ca ma intereseaza ce gandeste, chiar daca asta nu coincide cu fericirea mea. Am invatat sa accept adevarul si sa il caut, insa, da, doar de la acei oameni de care imi pasa, de la acei oameni care conteaza. Nu imi doresc sinceritatea unui om care nu ma intereseaza, al carui comportament nu are vreo importanta pentru mine. E un cliseu, nu ? Si e ipocrizie probabil, dorim adevarul doar daca are vreo relevanta pentru noi, natura umana…

    Artificiali, spui ? E o perspectiva interesanta, incerc sa o rumeg. Faptul ca suntem creati de ceilalti si de noi insine ne face artificiali? (nu sunt sigura ca am inteles bine). Pentru a fi artificiali, ar trebui sa imitam ceva natural, nu ? Ce imitam ? Ne imitam pe noi insine ?

    • Nu te scuza, puteau să treacă sute de ani, apreciez orice părere🙂

      E o perspectivă destul de tăioasă. Când ai de-a face cu lucrurile în forma lor, aşa cum ne este dată s-o percepem, nu prea există cale de retuş, manipulare sau control. Ceea ce dă naştere la imposibilităţi în acceptare. Sigur, nu ne pasă de părerea unor străini. Nu contează ce cred cei care nu ne cunosc.

      Dar cei care ne sunt apropiaţi sunt supuşi unor aşteptări. De a nu descărca adevărul dintr-o dată, în forma cea mai dură. Şi între timp am mai cizelat ideea, în sensul că deşi, luând acel exemplu. poate să fie o părere validă schimbarea fizică sau instaurarea unui plictis, felul în care o spui poate face o diferenţă enormă. Suntem oameni, cu predilecţie spre frumos, şi ambalajul contează în mod subiectiv. Ce scriam eu mai sus era o formă foarte dură de a fi sincer, pe care nu aş încuraja-o. Doar eu ştiu câtă bătaie de cap îţi poate da, iar dacă nu ai motiv să înduri aşa ceva, nici nu are rost să o abordezi.

      Da, definiţia artificialul e ‘făcut de oameni’, ne-existent în natură de la sine. Nu în forma pe care o vedem acum, deşi orice e inspirat din natură. Nu ne imităm pe noi înşine, ci tot ceea ce a existat şi va exista şi duoă noi, în diferitele forme de evoluţie. Oricum, e o viziune, nu un adevăr, şi nu schimbă nimic pentru unii. Pentru mine da🙂

  3. Da, uite, am uitat de problema ,,ambalajului”. Modul in care primim anumite lucruri este extrem de important. Face diferenta intre ceea ce numim un ,,dobitoc” si un om sincer🙂 Ceea ce am spus pornea de la prezumtia ca o persoana apropiata va alege un mod potrivit de a ne pune fata in fata cu adevaruri mai putin placute.

    E o perspectiva, o viziune interesanta, dupa cum spuneam. Ce anume schimba pentru tine ? (daca nu CE – probabil e o intreaga poveste in spate, din ce unghi privesti asta? ). Mie imi da o senzatie de zadarnicie…, pe alocuri. Pe de alta parte, inseamna ca prin ceea ce suntem, prin artificialitatea noastra, rezistam timpului.

    • Ce schimbă pentru mine? eu sunt un fan al naturalului. Şi cum ai zis şi tu, artificialul încearcă să imite naturalul, deşi nu este. E un scop de neatins, dar suficient de intens încât să ambiţioneze omul zi de zi să devină mult mai integrat în mediul său. Şi cum am susţinut mereu, omul se cunoaşte cel mai bine în mediul său. Acolo e fie cel mai plăcut, fie cel mai neplăcut.

      Dar da, e o poveste întreagă în spate, pe care am segmentat-o în toate postările de-a lungul timpului. De unde a pornit şi cum… şi eu am uitat. Ştiu doar ce reprezintă azi pentru mine – un motiv în plus pentru a lua lucrurile cum sunt, căci ele reprezintă varianta învingătoare dintre toate drumurile posibile din existenţa noastră.

      • Da, tocmai ma plimb pe blogul tau. De la un post la altul, incepe sa se contureze mai complet ideea🙂
        Reprezinta varianta invingatoare, intr-adevar, dar este si cea dorita de tine ? Si cand nu este, ce fac, ma resemnez ? Am vazut ca tii cont de relatia cauza-efect. Tinand cont de ea, de cauzele care ne-au adus aici, sa fie atat de greu sa schimbam directia… ? Uneori am impresia ca avem o directie atat de rigida…

  4. p.s hihi, pun multe intrebari. Nu le astept neaparat raspunsul, decat in masura in care iti vine sa raspunzi. Sunt mai mult intrebari… asa, nici nu stiu…

    • Resemnarea nu e niciodată un răspuns, e o reacţie doar. Fie alegi să accepţi, şi atunci e o uşurare, fie alegi să lupţi cu lucrurile, şi să te epuizezi pe drum.
      Cea dorită de mine? n-aş fi om dacă nu aş avea aşteptări ridicate de la mine şi de la drumul meu. Însă, toate sunt setate ridicat tocmai pentru a nu alimenta plafonarea.

      Da, cauza-efect cam guvernează universul. Ştiind cauza, cunoşti şi efectul, şi vice versa, dar unii nu se preocupă de aşa ceva, şi lasă realitatea să-i surprindă. Eu-s ceva mai agresiv în privinţa asta, nu am pace dacă nu am răspunsuri. Nu vor fi niciodată complete, dar sunt un început.

      Şi direcţia, dacă e să o schimbi, trebuie să o schimbi din tine. Partea dubioasă e că şi dacă o schimbi, de fapt tu acelaşi drum ţi-l urmezi.
      Explicat simplist : te naşti, trăieşti, supravieţuieşti, mori. Explicat mai detaliat, dacă ai ales să faci o schimbare, înseamnă că ai fost supusă tuturor cauzelor care te-au adus acolo.

      Liber arbitru? nu prea există. Decât în cerc restrâns. Şi oricum şi el e deja influenţat de mediul în care trăieşti, oamenii din jur, şi tot ceea ce îţi descrie existenţa. Cu cât te întrebi mai tare şi mai adânc lucrurile ăstea, cu atât încep mai des migrenele😀

  5. Am ales sa lupt, momentan (de aici o fi epuizarea asta care ma trage in jos?😛 ). Uneori e frumos ca realitatea sa te surprinda, e ceva ce nu poti evita de altfel. Creierul nostru – la nivelul actual de evolutie, nu poate face atatea conexiuni si corelatii incat sa anticipeze totul, in timp real, pe baza principiului cauza-efect.
    Imi place explicatia detaliata (in sensul de ,,Bravo tie, zici bine”). Asadar, tot ce am de facut (sau poate am facut/fac deja asta) este sa creez cauze care sa conduca la un efect ce va deveni o cauza pentru ceea ce imi doresc eu. Asta in varianta scurta…
    La ideea liberului arbitru, in sensul pur al notiunii, am renuntat… Nici macar asupra gandurilor noastre nu avem control, suntem influentati, in primul rand de propriile gene. Daca mediul il mai poti schimba, genele nu. Care liber arbitru? Este un arbitru conditionat, mituit de o multime de variabile…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: