Despre dorinţe

Am considerat întotdeauna evoluţia ca fiind un şir de scopuri puse clar în filtrul de necesităţi personale pentru a evita ceea ce ar trebui să ne facă pe toţi să ne temem : stagnarea.

Nu-ţi fie teamă să mergi încet, fie-ţi teamă să te opreşti!

Astfel, m-am gândit că sunt mai multe feluri de a problematiza ideea dorinţei, dar contează la fel de mult abordarea ei pe cât contează alegerea ei. Degeaba îmi voi pune în plan să ajung pe Lună mâine, e irealist şi puţin probabil. Imposibil, nu, dar ca oameni, ne alintăm cu experienţe care au loc şi creează o ancoră de stabilitate în negura amintirilor (‘am fost acolo, mişto loc, ştiu de care zici, da , da …‘) sau eventual îţi evocă anumite procese relaxante în momente potrivite.

O senzaţie de reuşită, un sentiment de victorie, o laudă apreciativă, lucruri care ajută la echilibrare în momente de cumpănă. Momente în care rişti să te opreşti.

Deci pentru a ajunge la un rezultat pe care te poţi sprijini în viitor trebuie să creezi pista reuşitei. Trebuie din start să iei avionul potrivit, să alegi corect destinaţia şi să verifici siguranţa drumului. Altfel spus, înainte de a te arunca, e mai mult decât sănătos să analizezi dorinţa de câteva ori. Dacă porneşti din start cu ambiţii puternice dar irealizabile, te poţi antrena direct la a face faţă eşecului, pentru că norocul tinde să favorizeze doar pe unii, şi doar în anumite momente.

Deci, deşi fiecare avem dorinţe diferite, există un tipar, un mers al lucrurilor care face planarea spre rezultat să fie încununată de acelaşi sentiment de bunăstare când e pozitiv finalul sau deziluzionare dacă nu e.

Şi atunci primul pas ar fi să te întrebi următorul lucru:

Oare chiar se poate întâmpla? şi dacă s-ar întâmpla, m-ar ajuta sincer? ce aş face în acea situaţie? problema e nu că descurajez egoismul personal necesar realizărilor, dar nu e nici un câştig real cât timp balanţa se înclină negativ . Degeaba ai făcut 10 lucruri bune ptr 10 oameni, dacă în proces ai călcat peste 100. Dacă vrei pace, trebuie luate în calcul şi victimele colaterale. Doar în cazul în care eşti dependent de societate. Altfel…puţine lucruri te pot opri.

Cred că odată ce ai stabilit care e scopul realist, totul se rezumă barbaric la cât de tare îţi doreşti să reuşeşti sau cât de mult te sperie eşecul.

Aşa că demn de câştigarea experienţei mi se pare să începi cu dorinţe mici. Care se pot îndeplini rapid, care îţi dau satisfacţie imediată şi care deşi aparent pot să nu aibă nicio legătură între ele, adevărul crucial este că orice dorinţă porneşte cu acelaşi scop în final . Să fie realizată. Dar cât de bună e experienţa de acest fel pe termen lung?

Cum nu poţi controla direct ceea ce se întâmplă, pentru că de regulă, ceea ce vrem include acceptarea sau dezaprobul altora, singura coordonată la care poţi avea impact, real şi sincer e…managementul eşecului.

Curios, nu? să te educi în aşa măsură încât să înţelegi eşecul în aspectul său fundamental. Să-l legi direct de dorinţă ca fiind Yangul acesteia . Să ştii că orice dorinţă realizată are în sine şi eşecul, precum fiecare eşec cuprinde şi reuşita. Mai mult, dacă totul e într-unul, cu diferite laturi de percepţie, unde se face diferenţa clară?

Şi aici mi se pare că sunt diferit de ceilalţi. Nu la reuşită, ci la eşec. Oricine poate câştiga. E chestiune de fler. De Noroc. De Situaţie. Când reuşeşti, există o singură coordonată care te interesează. Faptul că ai trecut peste obstacol. Nu contează cum ar fi stat lucrurile dacă turnura situaţiei era alta, nu contează dacă ai fi trecut linia de sosire cu 1 secundă mai târziu, pierzând primul loc, nimic nu contează. Câştigul anulează tot.

Şi cum ar decurge natural ca şi o caracteristică… văd câştigul în sine ca un rău fundamental. Ca un viciu deprimant în ceea ce priveşte evoluţia personală. Oricât de aberant ar suna, problema evoluţiei s-a pus nu în acceptarea lucrurilor care ne fac viaţa mai simplă, ci în desluşirea celor care ne-o îngreunează.

Altfel spus, după mine, e mai puternic cel care a rezistat la zeci de înfrângeri, dar nu a renunţat, decât cel care a câştigat din prima. Viaţa nu ne sortează în învinşi şi învingători, noi o facem. Şi optica problemei schimbă totul.

Deci dorinţa mea primordială ar fi nu să câştig din prima, şi să pierd sensul victoriei, ci să pierd natural pentru a învăţa să câştig în final mai mult decât o dorinţă, să câştig un plus din EU.

5 Responses to “Despre dorinţe”

  1. Esti cumva student la Teologie?🙂😀

  2. Nu, nu mai sunt student de ceva timp. Însă am aşa o pasiune pentru lucrurile mai puţin obişnuite😀

  3. Impresionant!

  4. corect explicat ..regulile dorintelor..dap!!nu se poate sa iti pui asa o dorinta orisicum..trebuie sa ti cont de niste reguli.

  5. M-ai zăpăcit într-atâta cu postul acesta, încât îmi vine, să nu mai îmi pun vreo dorință…vreodată! Și, Doamne câte dorințe mai am ! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: