Nebunie recursivă

Un lucru de care ne ferim de fiecare dată e aprecierea negativă primită de la alţii. Suntem, dincolo de ceea ce vrem să prezentăm, ceea ce văd alţii. Suntem o oglindă disperată a răspunsurilor din noi şi din ceilalţi în aceeaşi încercare de a ne găsi locul în lume. O viaţă suntem datori s-o trăim până în punctul în care putem sau trebuie să renunţam la toate.

Voit sau nu. Ceea ce e normal. Unii însă aleg să ţină piept curentului, acolo unde toţi spun să renunţe, ei nu o fac. Îşi ascultă chemarea până în ultimul moment.

Aşa că de unde începe normalitatea şi de unde începe nebunia?

Prea multe sfori ne leagă adevăratele plăceri şi intenţii, prea multe reguli strâng încheieturile dornice de a atinge totul, prea multe voci ne acoperă glasul care vocifereaza mecanismele interne de autoconştientizare. Poţi înnebuni doar gândindu-te la câte lucruri trebuie să laşi în urmă doar pentru a te alinia altora. La fel cum poţi înnebuni lăsând prea multe la o parte. Pierzând prea mult din tine, pierzi contactul cu restul constrângerilor. Deci orice câştig sau pierdere te poate aduce mai aproape de a nu fi ca şi ceilalţi. Mulţi vor aceleaşi lucruri, normale, însă pentru alţii … nu-i destul. Piramida lui Maslow spune că la bază stau nevoile primare, şi în vârf e autorealizarea. În definiţie proprie, dacă nu ai ce mânca, nu prea ai cum să descoperi ce înseamnă să evoluezi.

Mulţi dintre noi încearcă să mulţumească pe unii sau pe toţi. Ba pe părinţi, ba pe iubit sau iubită, pe prieteni, societatea, orice altceva, decât pe ei înşişi. Constrângere naturală ce stimulează letargia în masă a trestiilor. În momentul în care devii secund celorlalţi, atragi nori de ploaie asupra oricărei raze de speranţă de a trăi dorinţele interioare. Când alegi să te supui în definitiv fluxului social, devii doar un punct într-o mare pixelată de iluzii apocrife. Cine eşti tu, dacă nu doar un alt peşte într-un ocean de deziluzii şi conformism? Şi totuşi, mai este câte un peşte nebun care deşi ştie că va muri, sare din apă, şi ajunge pe uscat. Cutezător până în ultima suflare. Nebun.

Dar nebunul îşi trăieşte visul. Deschide ochii şi vede ce alţii nu pot să vadă. Alt drum. Altă cale. Alt mod de a trăi singurul cadou primit fără să-l aşteptăm. Viaţa.

Deci, personal aplicat, e mai bine să fii nebun. Dai mai puţine răspunsuri, te corelezi mai rar, şi ai dreptul să-ţi însuseşti capriciile şi excentricităţile pentru a deveni unul din acele vârfuri care se ridică peste ceilalţi apatici, care nu vor înţelege niciodată sensul antihedonist al perseverenţei. Cu cât depinzi mai puţin de ceilalţi cu atât poţi să creşti mai liber ca un vrej magic de fasole. Cine ştie peste ce regat al cerului poţi da odată?

Aleg nebunia din momentul trezirii până când închid ochii. E singurul lucru normal într-o lume anormal de nebună pe care mi-l însuşesc fără a înţelege direcţia. Dar fără să sari, nu ai cum să înveţi să zbori…

Un pas în plus spre … cer.

2 Responses to “Nebunie recursivă”

  1. ma tu scri al dracului de fain….

  2. Te-am rugat ceva!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: