Ipocrizie, freamăt şi epilog

Te lasă iubita sau iubitul. Îţi faci blog ca să-ţi lingi rănile, să descoperi pe alţii ca tine, să afli dacă există vreo reţetă pentru a îndura această fază sau cutezi să speri că există undeva cineva care ştie să-ţi spună cum să repari. Care e nivelul de atitudine pe care trebuie să-l îmbraci pentru a recupera totul. Dar e doar o ipocrizie ascunsă. Nimănui nu-i pasă dacă suferi sau eşti fericit. Cât timp nu dai altora ceea ce caută, eşti un nimic pentru ei. Şi atunci, în momentul trezirii înţelegem că…

De fapt cădem doar ca să învăţăm cum să ne ridicăm…

[…]

Începi să apreciezi arta, pentru că ai un mare gol în tine. Te minţi că ai descoperit noi chemări în tine, cele vechi rănindu-te prea mult. Brusc, sub epigrama vieţii, căci totul e o poezie când îi dai rima potrivită, descoperi tablouri care ascundeau înţelesuri profunde înainte. Înţelegi versuri triste care îţi recită viaţa, şi te laşi cufundat în povestea spusă de alţii pentru a afla cine eşti. Postezi lucruri fără sens în care nu se mai regăseşte nimeni. Sugrumi congruenţa cu normalitatea şi începi să calci pe sticle ce-ţi reflectă nebunia. Nu mai există nimic sănătos în tine, iar sub ochii roşii ce nu mai disting realitatea diafană se adună şiroaie de lacrimi uscate precum un deşert subjugat de soare.

Şi dai greş iar. Te cuprinde furia oarbă şi te laşi sedus uşor de ură şi silă pentru a te purifica de romanţe şi lucruri care îţi pauperizează condiţia precară.

Citeşti cărţi şi romane în care speri să afli alte drumuri, îţi creşte vocabularul simţitor până când devii un snob ipocrit care nu mai ştie să-şi bage pula-n viaţă, sau să schimbe versuri monotone cu ceilalţi poeţi din lumea ta, te izolezi până în punctul în care nimic nu mai are sens, şi nimic înseamnă totul. Renunţi la prieteni în ideea că ei de fapt au renunţat la tine atunci când nu te-au aliniat drumului bun, lăsându-te să suferi ca un câine atunci când trebuia să te dezmierzi ca o pisică, dai în familia ta cu ură pentru că nu sunt capabili să te înţeleagă şi accepte aşa, până când ultima fărâmă de energie se scurge din tine.

Şi atunci înveţi să stăpâneşti furia pâna când amintirea ei devine otravă ce curge în venele tale. Şi atunci îţi vei dori ca ea să nu fi existat, pentru a te cruţa de chin.

[…]

Furia poate fi o armă infailibilă. Dar poate totodată fi un sumbru mormânt al oricărei fărâme de bunătate. Lăsată în voie sau alimentată cu fluxuri noi de porţi neînchise va ajunge cu certitudine să te îngroape.

Ce faci atunci? renunţi, accepţi neputinţa în faţa destinului care îţi închide ochii şi îţi forţează mână să se încleşteze?

Voinţa.

Voinţa de a acţiona atunci când ocazia loveşte. Trebuie să stăpâneşti răbdarea şi stăpânirea de sine înainte de a stăpâni frăiele destinului.

[…]

De fapt, tot ceea ce vrei e ca păcatele să-ţi fie iertate şi să fii primit înapoi de cei care te-au alungat. Recunoaşte-ţi-o întâi ţie, apoi celui în cauză. Iar dacă nu poate(de fapt nu vrea) să te asculte, atunci nu a meritat nici măcar să păstrezi amintirile. Lumea e într-o continuă mişcare, etern spectator vei fi dacă fugi de scenă. Oamenii sunt răi, şi se schimbă în tot mai rău pe măsură ce trece timpul. Nu pune speranţa într-o bancă falimentară. Alege-ţi actorii lângă care să îţi dezgropi rolurile, dar ascunde-ţi scenariile!
Tu eşti singura persoană în care poţi pune viitorul. Nu mai fi ipocrit cu tine însuţi, recunoaşte-ţi greşelile şi limitele şi înfruntă-le! Calcă acolo unde odată era alunecos şi te temeai să cazi.

[…]

Uneori, adevărul nu e îndeajuns de bun. Pentru că uneori, merităm mai mult. Pentru că uneori credinţa trebuie răsplătită. Pentru că asta trebuie ca să menţii echilibrul lumii create. Pentru a fi omul pe care lumea îl merită, dar nu de care are nevoie.

Nu există înfrângere cât timp spiritul nu este pierdut.

Nu lasă pe nimeni să te rupă, să te cucerească, să te domine. Croieşte-ţi drumul dincolo de toţi, dar rămâi sincer cu tine.

Nu există un adevăr pe care să-l cauţi, ci unul pe care să-l descoperi în tine zilnic.

It’s ok to love, it’s ok to hate, but at the end of the day, shine upon whatever comes, the Universe has great plans for you.

11 Responses to “Ipocrizie, freamăt şi epilog”

  1. bree da ce la sentiment scri…hmmm

  2. “Nu lasă pe nimeni să te rupă, să te cucerească, să te domine.”…și nici să te fută, zic eu!
    Îl rup, îl cuceresc, îl domin!…Adică eu îl fut, pentru ca să nu umple satul că el m-a futut și… ca atare aș fi o curvă🙂

  3. Acum stiu ce am de facut, de cate ori caut cu disperare un raspuns pentru framantarile mele(deloc putine) vin la tine pe blog. Il gasesc sigur. Articolele tale imi dau o senzatie noua, nemaintalnita pana acum: aceea de pace interioara.

  4. Foarte interesant.. oare de unde ti-a venit ideea de a scrie acest post?🙂
    Dar sa le iau pe rand.
    Mai intai, sunt intradevar foarte multe bloguri pe care nu gasesti nimic interesant. Am vizitat intr-o perioada relativ indepartata, si scurta cateva unele dintre ele si am renuntat rapide. au dezamagit! “Profund’! :))
    (…) Sunt persoane care scriu. Si scriu mult si scriu frumos.. dar nu transmit nimic. Sunt impersonale, lipsite de personalitate(blogurile/ despre ele vorbesc), si de subiectivitate in cele din urma. Si sunt muuulti cei care aleg astfel sa-si planga de mila practicand o astfel de preocupare. Macar.. sa n-o faca in vazul lumii. Cum spui tu, “Nimănui nu-i pasă dacă suferi sau eşti fericit. Cât timp nu dai altora ceea ce caută, eşti un nimic pentru ei.” Totusi sa nu-i judecam gresit pentru ca incearca sa faca ceva, sa se recupereze intr-un fel. macar fac ceva.

    Iti inteleg punctul de vedere aici. Insa privind dintr-o alta perspectiva, la un moment dat daca nu am descoperit, sau mai bine spus daca nu am “gustat” arta… ne intoarcem la ea (unii dintre noi). Fiindca desi minte – minte frumos.🙂 Sau poate ca nu. Nu pot sa generalizez.

    Legat de “lasat”.. Imi vin in minte niste versuri de la nicolae guta, desi eu nu ascult manele (nu stiu de ce era nevoie sa precizez asta) care zic cam asa: “Ma ameninti ca ma lasi/De parca m-ai lasa/Singur in desert si vai de viata mea.”🙂
    Revenind la chestii mai serioase.. Uneori poate ca are rost sa te izolezi, intr-o astfel de…”situatie”. Poate ca..nu ai incotro..Pai, pentru a renaste trebuie sa fii mai intai cenusai,nu? Sa te ridici din Nigredo. Deseori se intampla sa dam vina pe familie. De ce spun asta? Fiindca ei sunt cei de la care asteptam un sprijin afectiv/moral neconditionat. Si poate ei nu-ti ofera asta, Desi iti vor tot binele din lume, “Binele tau” nu coincide cu “binele lor”.

    “Şi atunci înveţi să stăpâneşti furia pâna când amintirea ei devine otravă ce curge în venele tale. Şi atunci îţi vei dori ca ea să nu fi existat, pentru a te cruţa de chin.” Sunt perfect de acord cu tine.

    Uneori cedam in fata destinului fiindca suntem slabi. Nu putem fi perfecti. Si, din pacate, at luam decizii gresite din care nu ne mai putem intoarce inapoi.

    “De fapt, tot ceea ce vrei e ca păcatele să-ţi fie iertate şi să fii primit înapoi de cei care te-au alungat.”
    ?!
    De unde stii tu asta? De unde stii ca AM GRESIT/ AM FACUT CEVA GRESIT plasandu-ma intr-o conjunctura nefavorabila (pavata cu intentii bune, care insa duc spre eroare -nu gasesc acum cuvantul) din care nu aveam cum altfel sa scap decat facand ceva “gresit”?
    Stii ce e cu adevarat naspa in astfel de situatii? ->ca ajungi sa-ti pierzi echilibrul fara discernamant. E cu adevarat rau.

    Imi place sfarsitul! 🙂

    Probabil ca am inteles gresit cand ai pomenit cuvantul “arta”, si era doar o metafora. But, nevermind.🙂

  5. Articolele tale imi dau o senzatie veche, foarte cunoscuta deatfel (as putea spune, familiara?), insa nu de pace interioara(dimpotriva) – decat intr-o foarte mica masura.

    Scuze pentru greselile gramaticale. Oboseala si graba isi spun cuvantul. Plus ca nu am mai citit nimic de foarte mult timp si nici nu am mai scris nimic iarasi -de foarte mult timp.

  6. Nigredo= inseamna depresie.

    • Tonul expus trebuia să fie cât mai veridic. Aş minţi să spun că nu am trăit senzaţiile acelea, stau în spatele fiecărei scrieri postate. Însă dacă te concentrezi doar pe drum şi pe energia emanată, posibil să nu se simtă pacea interioară, ci deziluzia şi furia pe neprevăzut.

      Când ceva merge prost, la îndemână e aruncatul vinei undeva, şi când nu ai pe cine, de obicei intervine autoflagelarea emoţională. Sunt cele 5 etape ale suferinţei prin care trecem toţi, la o adică. Abia ultima e acceptarea, şi nu am vrut să sar direct acolo.

      Dar da, am pace interioară. Mai scârţâie ocazional, ca la orice om, dar nu se prăbuşeşte.

      Mulţumesc pentru link, am ce citi în pauzele de la treabă😀

  7. Sa-ti exprimi frustrarile, sau cel putin- sa ti le recunosti, e un pas mare.(Important.)
    Sa scrii asa ceva (in momentele in care treci prin asemenea trairi, nu dupa), sau sa citesti despre lucruri denastea intr-un moment inopinat, in care nu te astepti la asa ceva, nu iti da o senzatie de liniste interioara. Ceva din interiorul tau defuleaza, pentru moment, anumite chestii,trairi,senzatii apar iar si-ti reamintesc de suferinta simtita candva, desi “tu” ai depasit demult partea cu acceptarea. Si apoi iarasi te intorci la linistea pe care ti-ai dobandit-o. (Cam acelasi lucru l-ai spus si tu in penultima fraza)

    Concluzie: din greseli invatam. voite sau nu. “meritate” sau “nemeritate’)

    • Desigur. Dar introspecţia are merite splendide în momentele ăstea, pentru că e foarte greu să te priveşti din exterior când lucrurile sunt neplăcute. Odată izbutită, scurtează orice agonie, pentru că din exterior e mai uşor să vezi ce trebuie făcut.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: