Apa trece, dar pietrele rămân?

Dacă înţelegi, lucrurile sunt cum sunt. Dacă nu le înţelegi, ele sunt tot cum sunt. Am uitat cine a zis asta, e tot un citat filozofic care mi-a dat ceva bătaie de cap acum un timp, când mă luptam puternic să schimb lucrurile care nu-mi plac, şi să le dau o formă convenabilă. Ca oricare altul, de altfel. Însă, după o perioadăam început să văd lucrurile altfel. Eu sunt unul, şi  în afară de mine, mai sunt mulţi. Mulţi care nu sunt ca mine, fiecare unic sau special în felul său. Fiecare cu o contribuţie anume la contextul în care trăieşte. Fie că e un aport negativ sau unul pozitiv calitativ, toţi influenţăm mediul cu care intrăm în contact. Şi el ne influenţează pe noi, astfel că se crează o simbioză anume ce caracterizează dinamic existenţa noastră. Scurtă de altfel, având în vedere de câte ori am scăpat ca prin ureche din evenimente nefericite (sau tragice, mai exact). Tot trecând timpul, mi-am dat seama că epuizez stocul de energie pentru nimic, în cele din urmă. Nu e destul să vrei să schimbi lumea, mai ales dacă e din pură nevoie egoistă.

Să elaborez. Oricum nevoile sunt egoiste, au scop să completeze ceea ce lipseşte din individ. În toate formele lui. Forma pur egoistă nu aduce beneficii aparente nimănui decât persoanei în cauză. E probabil cea mai nesănătoasă formă de existenţă, pentru că fiecare din noi are nevoie de alţii, la un moment dat. Şi una din aceste nevoia de ‘alţii’. De ce nesănătoasă? pentru că dă naştere la dependenţă, care prin definiţie e o latură păguboasă, vulnerabilitatea.

Nu avem nevoie toată viaţa de aceleaşi persoane, testimoniu la numărul de persoane care intră în viaţa noastră şi apoi dispar. Ce rămâne însă, experienţa, e cea care aduce răspunsuri personalizate pentru a avansa. Mie personal, mi-a confirmat că oricât ai încerca să înţelegi unele lucruri, chiar şi-n momentul în care presupui că ai reuşit, e posibil să nu fie aşa. Sunt coordonate ‘independente’ de om, şi totuşi tangente, pentru că deşi ne scapă uneori esenţa, suntem conştienţi că trăim nu doar după cum ne dorim, ci şi după cum ni se impune.

Ce rămâne atunci? simplu. Acceptarea. Acceptarea că nu tot ce mişcă în lumea asta e destinat să ne răspundă nouă. Nu tuturor. Poate niciunuia. Poate unora. Însă fiecare trebuie să-şi tragă o linie până unde merge cu pătrunderea subiectelor, dar să înţeleagă totodată că şi cel de lângă are acelaşi drept. De fapt, ce reprezintă acest drept? Eu îl văd ca şi numitorul comun de interacţiune dintre indivizi, unde niciun altul nu poate atenta la celălalt în mod abuziv. Că oricum nu există independenţă absolută. E în responsabilitatea noastră să nu suprimăm spaţiul altora prin nevoile proprii, dar totodată să nu ne lăsăm schimbaţi de formele expansive ale altora. Sună zen şi flower power, dar cum sunt genul de om care nu prea consumă nervi pe chestii ce scapă de sub sfera de control, eficienţa rămâne în a lucra cu ce ai, în lumea pe care o ai, fără să consumi nimic, şi să conservi totul.

Tricky, eh?😀

3 Responses to “Apa trece, dar pietrele rămân?”

  1. sta in natura umana “nevoia”, asa am fost creati sa avem nevoi …de aici si dependenta
    oricum cea mai mare dependenta sunt oamenii, in rest ne putem lipsi de orice
    suntem egoisti atunci cand tinem cont doar de nevoile noastre si refuzam sa satisfacem nevoile celorlalti
    suntem dependenti nu independenti🙂

  2. otilia Says:

    Articolul tau m-a dus cu gandul la “Glossa” lui Eminescu🙂

  3. Şi când te gândeşti că nici măcar nu l-am citit pe Eminescu …

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: