Despre indiferenţă

Am fost întrebat aseară dacă pot să fiu indiferent. Pe moment n-am putut da un răspuns concret, pentru că ar fi trebuit să-mi rederulez ultimii ani din viaţă în cap. Şi de obicei, ceva trecut pentru mine, trecut rămâne. Dar m-am simţit oarecum atras de întrebare, aşa că m-am decis să scriu despre asta.

Pentru început. cum văd eu indiferenţa…

O văd de 2 feluri :

-Naturală, care vine de la sine din lipsa de interes pentru cineva, ceva, obiect sau acţiune, din lipsa unei tangenţe cu subiectul respectiv sau a unei coordonate adiacente personalităţii proprii. De exemplu, sunt indiferent la viaţa personală a lui Ion Ţiriac. Sau la economia Vaticanului. Nu pot spune lipsă totală, pentru că în momentul în care ai definit un lucru, sau l-ai pomenit, devii conştient de el şi intră deja în mecanismul tău de răspuns la evenimentele din lume. Dar asta, altă-dată.

Artificială, ca şi răspuns la nerespectarea unor aşteptări, premise, condiţii, etc. De obicei, din experienţa mea, această indiferenţă vine odată ce ai atins un punct critic de aşteptare. Te-ai săturat să aştepţi ca cel de lângă tine să se schimbe în mai bine şi să nu te mai rănească. Te-ai săturat să speri la o guvernare mai bună. Te-ai săturat ca viaţa să însemne aceeaşi rutină searbădă şi lipsită de senzaţiile motrice care ne definesc dinamismul vital. Am scris la un moment dat despre un citat care m-a impresionat – “Să nu-ţi fie teamă să păşeşti încet. Teme-te de a te opri“.

Fără mişcare, nu există viaţă. Deci, indiferenţa artificială poate porni din nevoia de a ‘trăi’, oarecum. Sunt indiferent cauzal dacă o persoană mă dezamăgeşte. Şi dezamăgirea porneşte de la aşteptări, evident. Mi-e imposibil să suprim orice fel de aşteptare. Mi-e imposibil să renunţ la orice standard şi să accept absolut orice. Sunt nişte lucruri pe care le pot tolera, şi pe altele nu. Sunt nivele pe care trebuie să le ating, în prezenţa altora, altfel risc să devin indiferent sinelui. Şi cred că e cel mai tragic punct din viaţa unui om : când ajungi să nu-ţi mai pese de tine.

Aş putea fi indiferent din senin? ‘fără discuţie’. De ce spun asta? pentru că nu durează mult să conştientizez cât din regulile care mă guvernează au fost încălcate. Cât din ceea ce trebuia să reprezinte o ordine naturală şi personală a lucrurilor lipseşte. Cât din ceea ce mi s-a prezentat ca fiind un set de valori reprezintă un tot unitar verosimil sau nu. Am fost indiferent din senin? da. Pentru că sunt câteva lucruri pe care nu le pot accepta, oricât aş încerca. Ipocrizia, prostia sau răutatea intenţionată. Acum las lucrurile să-şi urmeze singure drumul. Ceea ce îmi displace dispare rapid din viaţa mea. Pentru că e prea scurtă ca s-o petreci antrenându-te pentru a fi indiferent pe viitor. Dacă un lucru nu are potenţial pozitiv, nu prezintă semne de creştere sau nici măcar nu transmite o stare de linişte, pentru mine reprezintă un punct mort. Imobilitate.

Pot să devin indiferent la comandă? nu. Cred în oamenii care mi-au fost alături în puncte critice, şi le acord un grad ridicat de toleranţă la dezamăgire. Aş putea fi trasant încontinuu, dar e fatidic să aştepţi ca toţi să fie pe placul tău. Trebuie să acorzi un minim de flexibilitate care porneşte din diferenţele dintre noi. Să laşi loc celuilalt să fie cum vrea el, fără să-l schimbi sau să-l manipulezi. Să dai libertatea nu ca şi cum ar fi un drept de câştigat, ci un drept de împărtăşit, prin dorinţă. Altfel, vei lua parte la o indiferenţă crescândă raportată la tine. Nu am abandonat niciodată fără un motiv întemeiat, şi niciodată la o primă abatere. Pentru că nu-mi pot impune cât şi când să-mi pese. Pot doar să mă educ să înţeleg mai bine de ce unii oameni fac ce fac, şi să decid dacă merită să le acord context favorabil.

Îmi place indiferenţa ? cu siguranţă nu. Pentru mine reprezintă o lacună în multitudinea de evenimente care pot exista în viaţa unui om. Conceptul acesta reprezintă deci o abordare negativă a potenţialului existent în viaţă. Dar pe de altă parte, să-ţi pese de orice e atât fatidic, cât şi incredibil de vanitos. Există prea mulţi factori de care să se ţină cont pentru a putea exista conexiune cu tot. Poate în alt timp, dar nu acum. Pe mine personal mă ajută faptul că sunt mizantrop pe de-o parte, şi pasiv pe de alta. Aş putea, la o adică, să presupun că pasiv traduce o formă de indiferenţă, dar pentru mine pasiv reprezintă o formă de non-manifestare a unor reacţii interne. Nicidecum lipsa unei legături cu evenimentele. Poţi foarte bine să fii stupefiat în interior de războaiele din jur, dar să nu reacţionezi la ele. Neutralitate.

Recomand indiferenţa? desigur. Prioritizarea lucrurilor din viaţa fiecăruia reprezintă un pas important în descoperirea sinelui. Nu poţi fi varianta cea mai reuşită din viaţa altora cât timp nu eşti cel mai potrivit exemplu pentru tine. Unul cu care să fii împăcat şi totuşi ferm, pentru că unul din beneficiile indiferenţei e impasibilitatea influenţelor cantitative externe. Eşti cine eşti cât timp îţi rămâi fidel ţie şi cu o doză de indiferenţă faţă de ceilalţi.

21 Responses to “Despre indiferenţă”

  1. cu siguranta ca sunt destule momente in viata care ne lasa rece, la care suntem indiferenti, dar pe mine ma doare indiferenta atunci cand ceva ar trebui sa conteze
    ex: la munca- de multe ori daca eu pun suflet pentru un lucru care nu e neaparat treaba mea iar cei care sunt direct raspunzatori sunt indiferenti, nepasatori atitudinea asta ma intriga, indiferenta lor ma doare pe mine
    la fel si in viata personala indiferenta doare mai mult decat altceva
    mai sunt si o categorie de personae pe care nu le misca nimic, care traiesc atat de pasivi si indiferenti, si pe care-i numesc “pietre”😀

  2. Am invatat, in clasa a 10-a, la psihologie, ca indiferenta nu exista. Avem, fata de orice lucru cu care intram in contact, o parere. Buna, rea, mai putin buna, groaznica etc. Si, daca stai sa te gandesti, asa este. Deci, nu. Nu poti sa fii indiferent decat fata de lucrurile cu care inca nu ai intrat in contact. In momentul in care ai facut cunostinta cu ele, puf! S-a dus indiferenta!

  3. In cazul meu cred ca se aplica mai degraba indiferenta naturala, dar ma pot confrunta, rar, ce-i drept si cu cea artificiala. Extrem de interesant articolul si foarte bun sfatul final, incerc sa-l urmez fara prea mare succes.

  4. Psihologia este foarte complexa si totusi ne dezvaluim foarte usor de micile aparente sau gesturi.
    ~ Sunt [uneori] indiferent, pentru ca asa imi permite celui care ii afisez aceasta reactie.Si cred [uneori]ca asta este ceea ce merita.
    ~ Sunt [uneori] indiferent, pentru ca pur si simplu nu-mi pasa.Sunt uneori indiferent, din greseala, din simplu fapt ca nu-i dau atentie, tac la cerea acelei persoane de langa mine.
    ~ [uneori] ma intreb si eu asta.

  5. îţi zic din start că nu am concentrarea necesară pentru a finaliza articolul. e bun , dar nu-s eu ok acum . oricum , dar NU indiferentă :))
    încercam să analizez ce-ai scris şi mi-a venit una tare : câtă răbdare-i trebuie omului pentru a-şi sili subconştientul să devină indiferent/artificial. şi, când te gândeşti că , de fapt, subconştientu’ ăsta îi dă o ţeapă de zile mari ” Ahaaa, deci vrei să mă subjugi, lasă că ţi-o trag eu ţie, na şi păierde-ţi din viaţă minţindu-mă că mă vei putea controla să mă robotizez la capitolul indiferenţă ”
    Doamne , ce blondă am putut fi şi eu uneori la capitolul ăsta şi da, doar eu-s de vină , eu şi răutatea ema de a mă forţa să fac pe dura. sfinte cacat !

  6. Mmm… indiferenta artificiala, cum o numesti tu, eu o gasesc la fel de naturala😛 Saturatia, fie ea determinata de stimuli negativi (exemplele date de tine sunt foarte relevante), fie determinata de stimuli pozitivi (caci si in cazul asta se instaureaza la un moment dat indiferenta), e un proces si o reactie naturala, cel putin din punct de vedere… psihic si fizic. Daca ne uitam la cel mai micut nivel, gen un neuron, daca il stimulezi in mod repetat la un moment dat atinge un prag de saturatie, dupa care nu mai reactioneaza la respectivul stimul.
    Intr-adevar difera calea, modul in care se ajunge la cele doua indiferente amintite de tine🙂 In cazul primei.. stimulul (orice ar insemna el) nu ajunge la tine, aproape deloc, nu starneste vreo reactie, iar in cazul celei de-a doua, stimulul a fost prezent prea mult, negativ sau pozitiv, in cele din urma cauzand saturatia —> iar apoi indiferenta. Le gasesc la fel de naturale, doar ca asupra celei din urma avem putin control.

    Un alt aspect… Ai amintit de pasivitate si ai explicat chiar simplu si corect, cel putin din punctul meu de vedere, ca fiind o non-manifestare a reactiilor intrinseci. In relatiile cu ceilalti, si acum vorbesc strict din experienta mea, pasivitatea se recepteaza ca fiind indiferenta. Cand nu manifesti nici o reactie la ceva ce, in mod obisnuit, oamenii se asteapta sa iti trezeasca vreo reactie vizibila, transmiti un mesaj de ,,nu imi pasa”. In relatiile interpersonale, pasivitatea raneste. Mult. Cand e indiferenta clara, da, ok, asta este. Insa pasivitatea nu intra oarecum in contradictie cu propria noastra persoana ? Nu in contradictie, de fapt, dar… e o reactie incompleta. Acum sa nu ai impresia ca iti judec pasivitatea, spun toate astea caci stiu cat de mult am ranit eu persoane dragi, tocmai prin pasivitate. Uneori fara sa imi dau seama..
    Bine, asta la nivel socio-afectiv. Nu are sens sa mai aberez si pe latura supravietuirii speciilor :)) , care, in lipsa unei reactii vizibile si clare la mediu, intampina greutati. Ca sa nu vorbesc total in gol, de exemplu, cand ma sperie ceva, nu ma manifest, cam deloc. Tac. Stau. Asta nu prea ajuta la supravietuire :)) Ok, gata.

    • Am abordat diferite laturi, dar ele nu musai mă caracterizează. Nu aş vrea să sune aiurea, dar dacă aş fi fix omul descris prin postările mele, 100%, cred că m-ar speria. Asta pentru că mi-a fost atrasă atenţia că aş fi oarecum dur pe subiecte pe care unii le iau de bune.

      Pe viu sunt pasiv doar când mi se pare că omul sau stimulul respectiv nu merită o acţiune. Pentru că reacţie internă există…

      Cât despre asta, mi-ai dat idee despre ce să scriu în viitor, referitor la pasivitate. Săru’mâna🙂

  7. Nu pot sa fiu indiferenta.
    Daca aluneci langa mine, sar si te ajut sa te ridici, daca doi pusti isi dau in cap eu ii despart, daca nu acorzi prioritate si conduci fara sa iti pese de altii ma enervez😀
    Mi-as dori foarte mult sa-mi cultiv un spirit de indiferenta care sa ma tina la adapost de sensibilitatea interioara care uneori….ma expune prea mult🙂

  8. otilia Says:

    In general, cand formulam o opinie avem doua posibilitati. Sa speculam sau sa avem ca punct de reper propria noastra experienta. Ei bine, experienta mea si ceea ce cunosc, ma face sa cred ca opinia mea e justa. Dar eu ma raportez la o anumita realitate, pe care o cunosc foarte bine. Exista posibilitatea ca altcineva sa se raporteze la o cu totul alta realitate sau sa aiba un alt sistem de valori sau poate o alta perceptie a valorii si realitatii, fapt care va face ca opinia mea sa fie falsa. (aici se vede contributia lui Einstein; toate sunt relative). Deci, cel mai bine ar fi sa explici omului ‘in cauza’ inca din start, motivul comportamentului tau, pentru a nu creea confuzii (asta desigur, daca nu ai pretentia de a fi inteles inca din prima).
    Oricum, textul e cat se poate de bine scris.explica foarte bine acest “manifest”…. Nu cred ca e vreun lucru ramas neinteles, corigibil sau adaugibil macar. Poate doar..ca, atunci cand isi doresc ceva oamenii se gasesec in doua ipostaze: cei care aleg sa “accepte” ca asa sunt lucrurile… si nu sa lupte, si cei care prefera sa lupte. Ei nu pot fi aproape niciodata asa cum ne-am dori sa fie, si prin urmare nu cred ca poti emite teze de genul: “Să laşi loc celuilalt să fie cum vrea el, fără să-l schimbi sau să-l manipulezi(…) Să dai libertatea ca pe un drept de împărtăşit, prin dorinţă. Altfel, vei lua parte la o indiferenţă crescândă raportată la tine.” Unul la mana, cred ca exprimarea a fost putin gresita cand ai spus “Sa dai libertate”. Nu poti sa tu- ca individ – da libertate cuiva (fiindca nu o posezi, fiecare o are).Dar nu conteaza, am inteles ideea. Apoi, uneori in viata oamenii se mai abat de la drumul lor, nu neaparat si de la…tine. Sa-i judecam pentru asta? Si daca DA, cat de mult? Sa-i ajutam, sa-i incurajam sau sa ramanem pasivi “pentru ca//nu//au venit pe lume pentru a corespunde asteptarilor noastre”?

  9. otilia Says:

    Ceea ce nu inteleg eu este.. Daca intradevar nu-ti place indiferenta atunci de ce iti impui o conduita care nu te caracterizeaza? De ce te prefaci ? Una e pentru protectie, dar ma tem c-o faci cu orisicine. Poate si cu oamenii care nu te trateaza cu indiferenta. Imi pare rau ca uneori cuvintele nu reusesc sa exprime exact ceea ce vrem sa spunem, sau poate le alambicam noi atat de mult incat nu mai exprimam ceea ce intentionam initial.

    • Nu-mi impun nimic, pur şi simplu manifest şi indiferenţă.

      Doar pentru că un lucru nu-ţi place nu semnifică şi faptul că nu e prezent în viaţa de zi cu zi.
      Exemplu : nu-mi place traficul, mă enervează, dar trebuie să-l rabd zi de zi. Aş putea sta acasă, să mă lipsesc de nervii cauzaţi. Dar unele puncte terminus au o valoare mai mare decât altele. Dacă sufăr de indiferenţă localizată îmi concentrez mai bine interesul unde vreau.

      Repet o vorbă care i-am spus-o unei prietene : oricât de mult ai vrea să-ţi pese de alţii, dacă nu-ţi pasă înainte de toate de tine, încât să fii la eficienţă ridicată, nu poţi să-i ajuţi. Decât infim sau incomplet.

      Sunt indiferent forţat doar cu cei care mi-au arătat că nu au nevoie de interesul meu sau care l-au sfidat într-o formă sau alta. Interes care ar avea o finalitate relativ egoistă, bineînţeles.

  10. otilia Says:

    Noapte buna!

  11. otilia Says:

    Deci- uneori esti pasiv, nu indiferent. Doar ca pasivitatea asta a ta ar putea fi etichetata/confundata drept indiferenta. Iar asta e destul de grav – esti prost “inteles”. Eu nu sunt obisnuita cu astfel specimene, si de aceea cred ca m-as incadra in categoria persoanelor care nu te inteleg.
    Rabdarea este ceva ce admiri la soferul din spatele tau si dispretuiesti la cel din fata ta. [Cam acelasi lucru cu centrarea pe scop, si nu pe drum.] Doar ca.. “Fără mişcare, nu există viaţă”, si in cazul asta, rabdarea devine practic (e,aparent) o actiune inerta….

    Imi amintesc de un sfat asemanator primit intr-o seara in Parcul Tineretului. Doar ca uneori te simti responsabil pentru cei la care tii. Simti nevoia de-a-i proteja ! Poate e cum spui tu: nu poti sa-i schimbi pe altii (n-or sa faca decat sa te traga in jos), asa cum nu poti face nici LUMEA SA FIE MAI BUNA.

    Inteleg ca-ti plac persoanele independente, care nu depind sub nici o forma de sprijinulul, suportul cuiva. Ceea ce e foarte bine.🙂

  12. Pasiv… bun cuvânt. Ceva care mi-a dat de gândit, de altfel şi despre care voi scrie cândva.

    Prost înţeles am fost de când mă ştiu. Mi se intră greu sub piele, şi dau şanse nenumărate doar celor care mi-au arătat acelaşi respect de-a lungul timpului. Altfel, am dat la o parte pe mulţi astfel încât azi nu mai simt nimic faţă de unii din ei.

    Şi cel mai tragic e că am învăţat asta de la o persoană pe care am iubit-o. Viaţa are lecţii ciudate de predat, dar le învăţ cu supunere.

    Îmi plac persoanele independente, dar, dar e o trăsătură din nou, periculos de afiliată indiferenţei. Dependenţa în sine e ceva negativ după mine, dar fără ea nu ştiu dacă am putea fi compleţi. Fac referire la ce spuneam mai sus, pe partea opusă acum, cum că uneori deşi îţi place un lucru, nu-l face neapărat bun.

  13. Cât despre acordarea dreptăţii, da, nu noi o acordăm. Dar e în putinţa noastră să dăm dreptul asupra ei altora. Şi la acest aspect făceam referire, în cele din urmă.

  14. otilia Says:

    “Sunt nivele pe care trebuie să le ating, în prezenţa altora, altfel risc să devin indiferent sinelui. Şi cred că e cel mai tragic punct din viaţa unui om: când ajungi să nu-ţi mai pese de tine.” Asta cred ca e cea mai dureroasa fraza pe care am citit-o pana acum, de pe tot blogul.

    • Cu ocazia asta mi-ai atras atenţia asupra unei gafe, de fapt e ‘niveluri’, nu ‘nivele’.

      Spuneau ăştia la ştiri că azi e sfârşitul lumii, nu puteam lăsa viitorul să-mi propage neatenţia.😀

  15. otilia Says:

    Eu sunt regina gafelor gramaticale:((, nu tu. Si nu stiu de ce se intampla asta. Poate pentru ca devin nervoasa atunci cand vad casuta de comment in fatza mea, si stiu ca urmeaza sa citeasca TOTIi ceea ce scriu…M-apuca ameteala. Si uit cuvintele pe care vreau sa le scriu, sar peste.. tastez aiurea..

    • Eram şi eu aşa. Dar stilul ăsta perfecţionist m-a pus să mă educ prin repetiţie să am rareori probleme de scriere. De formulare însă… la ce e în capul meu, mă mir că mai ies şi idei coerente.

      Nu te-am prins cu greşeli multe, şi eu-s destul de atent la detaliile acestea😀

  16. Vai, va rog sa-mi spuneti ca indiferenta nu este pacat mare! Va rog, sufar mereu pt. asta! Nu am fost f indiferenta dar nu-mi este intotdeauna mila de altii. Eu ajut uneori oamenii dar uneori nu!!! :((

    • Nu e păcat. Fiecare dintre noi are o limită la cât poate da… nu suntem aici pentru a salva pe alţii dacă înainte de toate nu ne salvăm pe noi.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: