Inocenţa pierdută

Era 1 după masa, e cald, şi afară se auzeau doar strigăte de copii şi chiuituri de veselie. Afară e lumea lor, a celor mici, care descoperă pas cu pas tot ce are de oferit viaţa. Lucrurile sunt cele mai frumoase atunci când le descoperi pentru prima dată. Zâmbetul, agitaţia, lipsa de griji, toate duceau la conturarea unui tablou de inocenţă de neatins.

Undeva, cândva… toate acestea au dispărut. Am uitat cum e să te bucuri de o rază de soare ca şi cum ar fi cel mai frumos lucru din lume. Am uitat cum fuga prin ploaie, ridicând stropii în jur, e cel mai plăcut dans. Am uitat cum o plimbare prin pădure dimineaţa după ciuperci e o aventură de zile mari.

Când eram mic, toate lucrurile aveau o aură fantastică. Abia aşteptam să termin temele ca să pot ieşi cu ceilalţi. Ba un fotbal, ba o plimbare sau mers cu bicicleta, sau pur şi simplu ieşit afară cu ceilalţi de la bloc. Adoram de mic să iau parte la tot felul de aventuri atipice, mergeam după pâine la magazinul cel mai îndepărtat, exploram blocurile adiacente, deşi pe atunci aveam vreo 7-8 ani. Nu mă temeam decât de întuneric pe atunci😀

Prima mea excursie de capul meu a fost făcută dintr-un cartier în altul. Şi pe atunci era mare oroare cu găşti de cartier, ţigani sau alte pericole. Cred că aveam vreo 12 ani când m-am aventurat aşa, singur. Deja situaţia era alta decât la 7 ani, eram deja în gimnaziu, aveam alţi prieteni care nu erau de la acelaşi bloc cu mine, şi eram nevoit să merg ceva ca să ne adunăm. Şi am petrecut ore în şir plimbându-mă printr-o lume nouă, plăcută, cu oameni fascinanţi, clădiri diferite, sau rute necunoscute.

Apoi pe la 13-14 ani, am uitat cum era să priveşti o fată în fustă şi să nu ai niciun instinct pervers în tine. Dispărea încet curiozitatea, lăsând loc unui interes mai brutal, mai barbar.

Şi apoi, cândva, m-am trezit zicându-i unei iubite că nu mai suntem copii. Aveam 21 de ani şi nu mai puteam să mă prostesc ca pe vremuri. Mi-era jenă să mă arunc prin zăpadă, sau să fug cu căţelul. Mi-am dat seama că oricum aş vrea să emulez acea copilărie, nu mai era pornită decât din disperarea de a nu pierde cei mai frumoşi şi mai simpli ani.

Şi toate acestea … s-au întâmplat natural. Iar acum suferim de încercarea artificială de a retrăi totul. Dar… pentru noi timpul are doar o direcţie. Şi odată trecut momentul, nu ne mai atinge niciodată acea stare de inocenţă. Inocenţă pierdută pentru totdeauna… Oare? acum mă re-educ să recuperez din ea, învăţând de la alţii…

Voi când v-aţi pierdut inocenţa? care a fost momentul în care aţi simţit că timpul nu mai merge înapoi şi că nu mai sunteţi puri?

13 Responses to “Inocenţa pierdută”

  1. Undeva, într-o iarnă, când m-am întors în locurile natale, simțind că lăsasem în urmă acasă, în loc să simt că plec acasă. Fusese o perioadă lungă, mai bine de 3 luni de tranziție… dar atunci am simțit pentru prima dată că parcă în anumite feluri nu mai sunt nici copil, nici copilul cuiva… am simțit că de atunci încolo, timpul nu va mai sta în loc ca înainte (la mine nu a fost starea de mers înapoi niciodată, ci doar cea de stat în loc)… ci va merge foarte repede înainte.
    Și nu a fost nici momentul în care am dat piept cu responsabilitățile, cu a mă întreține singură… și acum nu mi-e rușine să fac lucruri copilărești… dar am simțit că timpul merge de atunci înainte… din clipa în care am început să simt alt loc acasă decât casa mamei sau casa bunicilor.

  2. Josephine Says:

    Eu pot spune că mi-am pierdut inocenţa parţial când am văzut că cei din jur sunt răi. Dar ca tine, recuperez pe parcurs, fiindcă a fi inocent e o virtute, e un lucru tare frumos deşi considerat un defect.

  3. Interesanta tema de meditatie la 11:30 dimineata, am stat sa ma gandesc daca a existat un astfel de moment si am concluzionat ca in fiecare zi ne pierdem cate un pic din inocenta si simtim ca timpul nu tine cu noi, si cu toate astea, ceva din puritatea si naivitatea copilului va ramane mereu in sufletul nostru si in reactiile noastre. Ma uitam ieri, cu o oarecare nedumerire, la niste colege de serviciu cum se alintau ca niste copilite…nu li se prea potrivea, se indreptau spre 40 de ani(desi aratau de 20).
    Probabil ca cel mai bine constientizam faptul ca timpul nu mai merge inapoi dimineata, cand ne uitam in oglinda. Acela e momentul adevarului.
    Un adevar atat de crud…

  4. Wow, ma bucur ca am dat de blogul tau, articolul asta chiar m-a pus serios pe ganduri..sau m-a intristat..
    eu sunt o melancolica, sunt vesnicul copil in haine de om mare. Inocenta..nici nu stiu daca mi-am pierdut-o..nici nu vreau sa cred ca o voi pierde vreodata. Vreau sa cred ca o parte din mine va ramane mereu copilul de altadata.
    Inspirational post! Thank you!

  5. atunci cand eram copii ne doream sa fim adulti, sa fim independenti, sa avem responsabilitati, sa fim adulti, sa nu ne mai comportam copilareste
    acum ca am ajuns maturi vrem sa fim dinnou copii, vrem sa copilarim cat mai mult, sa simtim acea inocenta
    eu vreau sa cred ca inca pastrez si azi o latura a inocentei, ca sunt si copil macar 5 minute pe zi🙂

  6. Nu cred ca inocenta ti-e pierduta pentru totdeauna. Poate e ascunsa bine si trebuie doar sa o regasesti. Doar pentru ca timpul merge inainte, nu inapoi, nu inseamna ca nu mai poti sa retraiesti (natural, nu artificial, nu fortat) anumite senzatii, anumite lucruri.
    Mmm… singura fraza care imi vine acum in minte pentru a descrie asta, e ,,Deschide-ti sufletul…”. Asta imi spun uneori, cand ies din casa si razele soarelui ma mangaie pe fata, sau cand ploua si nu am umbrela… Inca ma mai arunc in zapada si fac ,,ingerasi” sau alerg prin oras cu pantalonul rupt in genunchi. Si fac toate astea pentru ca imi vine sa le fac… Ce vreau sa spun este ca nu, nu cred ca mi-am pierdut inocenta undeva pe drum, mai mult, acum o vad mai mult ca pe o stare de spirit. Poate nu mai e aceeasi – ca trasatura caracteristica generala a copiilor, dar e aceeasi atunci cand o simt..
    Deschide-ti sufletul, cand vrei, si lasa-l sa zburde si sa se bucure de lume.

  7. otilia Says:

    Mereu am gandit ca INOCENTA fie o ai, fie NU O AI. Parerea mi-a fost intarita cand am vizionat filmul “Panglica alba”, un film nemtesc, castigator al trofeului Palme d’Or in 2009. Inca de mica m-a frapat rautatea copiilor ‘mici’ in raport cu alti copii… Inexplicabila pentru mine pana si-n ziua de azi, explicabila pentru altii..

    • O ai când te naşti, o porţi o perioadă, o pierzi natural. Şi apoi restul vieţii lupţi s-o recâştigi. Ştii de ce? pentru că toate sentimentele cu iz pur sunt dorite şi neavute.

      Prea trasantă ideea cu ai / n-ai, şi-o reneg.

  8. otilia Says:

    Asta era inca de cand Eva a muscat marul, si l-a facut ulterior si pe Adam complice.
    -Dorite de cei care nu le au.
    Nu. Nu era nici un apropo. Era doar un accent pe cuvinte. Faptul ca oamenii nu sunt buni si nu sunt inocenti adesea o chestie care ma enerveaza uneori. Doar atat.
    Nu era vorba de tine.

    • Nu asociez inocenţa cu lipsa păcatului, şi copiii fac destul boacăne. O asociez cu intenţia şi conştientizarea efectelor.

      Ţi-am spus că sunt relativ criptic în descriere, şi uneori metaforele sunt mai plastice decât ar fi sănătos🙂

  9. Dam replay la momente frumoase din copilaria noastra, in speranta ca timpul s-ar intoarce si am fi din nou copii.E frumos, atata timp cat isi decurge comform programului.Inocenta-maturitate.Face parte din program.Este inevitabil.Ne maturizam fara sane dam seama, crezand ca noi alegem defapt, dar totul tine din gandire, din asa zis programul ce-l urmam fiecare, nu neaparat dupa aceasi grafica.

  10. Eu am pierdut bucati din ea dar partile lipsa au imbobocit din nou, ca o piele arsa de soare in locul careia se refac alti muguri de epiderma….
    Mai pot sa ma “tavalesc” prin zapada si sa ma arunc in fanul proaspat cosit fara sa imi pese de reactii, sa sar coarda cu nepotica mea, sa joc “elastic” si sa ma asez pe scarile mallului daca am obosit fara sa ma gandesc ca imi murdaresc pantalonii albi🙂
    Nu stiu insa cand si cum considera un barbat ca si-a pierdut inocenta🙂

  11. inocenta o pierzi cate un pic in fiecare zi de cand te nasti . Ultima farama de inocenta am pierdut-o atunci cand m-am uitat pentru prima data cu pofta la o fata . N-am simtit aceasta de la inceput , ci a trebuit sa treaca putin timp ca sa inteleg ca , iata , simt si gandesc altfel .
    Inocenta este o stare sufleteasca si e legata de lipsa dorintelor patimase si de sinceritate . Orice incercare de a trai inocenta numai la nivel exterior (adica sa te comporti ca un copil ) este un caraghioslac si nu ne sta bine .
    Inocenta poate fi recuperata , insa drumul catre ea este unul anevoios si stramt , incat sunt prea putini care reusesc sa o redobandeasca . Nimeni nu vrea cu adevarat sa se desparta de poftele care ii bucura viata ( cel putin asa ni se pare , pentru ca realitatea este alta ) si sa se intoarca la copilarie .

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: