Despre (ne)fericire
E unul din subiectele pe care am evitat să-l ating, din foarte multe motive. Unul ar fi că ar trebui să mă analizez şi un răspuns neplăcut ar putea schimba felul în care merg înainte. Un om nefericit rareori oferă ceva pozitiv, de cel mai multe ori împrăştie nefericire, voluntar sau involuntar. Dar ce este fericirea?
Eşti fericit pentru că…
Pentru că iubita are fundul perfect şi cei mai frumoşi ochi pe care i-ai văzut.
Pentru că el e cel mai atent dintre toate persoanele din viaţă.
Pentru că în urma interviului, postul a fost acordat în sfârşit.
Pentru că e o zi superbă, şi a trecut răceala.
Pentru că eşti iubit şi iubeşti.
Pentru că Hervis a făcut reduceri…
Se vede uşor un tipar.
Fericirea e probabil cea mai scurtă dintre stările tipic omeneşti. E fragilă. Efemeră. Pentru că e atât de dependentă de factori externi încât nici măcar nu ne aparţine. Nu suntem fericiţi că ne dorim asta, ci pentru că ni se oferă contextul potrivit pentru a fi asta. Pentru că alţii ne dau ceea ce căutăm.
Şi îndrăgosteala crează şi multă nefericire. Şi mereu îmi jur că voi avea grijă… şi totuşi nu învăţ.
Şi acum după mulţi ani de când mi-am făcut pactul de non agresiune cu mine, mă întreb dacă a avut vreun rost. Prea mult control epuizează, şi lasă puţină energie pentru a te bucura de rezultat.
Fericirea e de durate scurte, pentru că mereu se complică existenţa. În schimb nefericirea loveşte dur şi crează nemulţumiri intense.
Fundul iubitei îşi pierde din fermitate iar ochii devin bulbucaţi în timp.
Pentru că el uită să mai fie atent, sau devine nepăsător.
Pentru că se fac restructurări şi disponibilizări.
Pentru că plouă, şi eşti bolnav.
Pentru că eşti părăsit şi nu iubeşti pe nimeni.
Pentru că peste tot sunt scumpiri …
Orice victorie e savurată pentru o perioadă scurtă, pentru că luptă continuă. Istoria însă, deşi slăveşte învingătorii, stigmatizează înfrânşii. O victorie cere după sine un nou scop ce trebuie atins, pe când înfrângerea e un punct negru, definitiv legat acolo.
Care e deci fericirea care durează?
Care e modalitatea prin care poţi cu adevărat să nu cazi pradă nefericirii constante?
Sincer, eu am descoperit puţine căi : aşteptări puţine şi acceptarea naturii umane ca fiind una vulnerabilă la schimbări majore. Motiv pentru care uneori mă întreb cum reuşesc să rămân atât de conservator 😀
Artificial Sun Projection 
July 10, 2011 at 23:06
Ai spus-o tare frumos. Mai urmează să și mai găsești fericirea . Îți doresc noroc !
July 11, 2011 at 23:43
Legat și de ce ai comentat la mine pe blog…
Nici durerea continuă, de lungă durată, nu o mai simți. Te obișnuiești cu ea.
Dar o durere la fel de mare, bruscă și de-o clipă… parcă o simți mai tare. Ți se pare mai puternică.
La fel e și cu fericirea.
Pe cele care durează mult nu le mai simțim așa puternic din cauza obișnuinței… sau le vedem altfel, ca împliniri.
Una e să vorbești de momente… și alta de fericiri continue, cum ar fi prietenia cuiva, o familie frumoasă, o meserie pe care o faci și o adori, fericirea adusă de urmarea unui stil de viață sau a unui drum în viață.
July 12, 2011 at 00:43
Da, în mare sunt de acord cu tine, însă nu cred în fericire continuă. Şi admit că dacă există, nu cred că poate fi fără o muncă extremă. O familie fericită presupune ca membrii acesteia să fie mereu mulţumiţi, şi ca toate evenimentele pozitive să se alinieze dorinţelor acesteia. Ceea ce mi se pare o utopie.
Oricum, am văzut mereu starea de prea mult bine ca un inamic în calea evoluţiei 🙂
July 12, 2011 at 01:19
Evoluția poate fi pe multe planuri.
De pildă în carieră poți fi fericit și stagna într-un domeniu, dar se evoluezi ierarhic.
În familie poți să stagnezi în acea mulțumire, dar cu unii membrii, pentru că oricum apar alții, apar prieteni, rămân alte planuri în care e la fel de mult de muncă.
Iar uneori, tocmai munca aia extremă poate fi o evoluție; evoluția personală prin stagnarea în alte planuri.
Fără să spun… acum e normal să vrem să evoluăm. Suntem în perioada vieții specifică evoluției. Dar orice lucru are 3 etapa: evoluție, stagnare și regres. Și trebuie să fii pregătit și pentru astea; sau te lovesc ele tare puternic apoi.
Poate eu sunt mai diferită. Dar eu nu găsesc plictisul în a găsi un prag de mulțumire peste care nu vreau să trec, un punct din care nu vreau să evoluez.
Fericirea e să îți dai seama ce îți trebuie în viață; să știi când să te oprești din căutat, evoluat. Că oricum, chiar dacă stagnez la ce am în viața acum, peste 5-10 ani sau peste 30 trec în altă etapă a vieții, în care am alte chestii în care să evoluez.
Când eram copil evoluam în joacă, m-am oprit. Până la o anumită vârstă o să evoluez profesional, apoi mă voi opri. Apoi voi evolua ca babă și când mor mă voi opri. 😆
July 12, 2011 at 09:56
Poti obtine fericirea (de durata) pe mai multe cai: sa te impaci cu tine insuti, sa te accepti asa cum esti, sa fii mereu optimist si pozitiv, sa inveti sa-ti placa ceea ce trebuie sa faci, sa stii sa iti doresti ceea ce ai deja.
Zilele trecute am realizat cata nefericire (tristete, desertaciune) poate sa aduca un moment de fericire efemera(cel ce dureaza de obicei fix 3 secunde). Dupa ce am sorbit din cupa fericirii pana nu a mai ramas nimic, in clipa urmatoare mi-am dat seama ca incepe lupta pentru alta reduta ce trebuie cucerita. Fericirea e insasi drumul spre fericire, e adevarat, dar parca avem nevoie de mai mult timp de a ne bucura de succesul obtinut. Un ragaz pentru a ne odihni, pentru ca ne incarca bateriile, pentru a vedea exact ce avem de facut in continuare.
July 12, 2011 at 10:16
Nu vă contrazic pe niciuna, eu am avut mereu tendinţa de a complica lucrurile, poate tocmai din aceeaşi idee de a nu lăsa plictisul să intervină, motiv pentru care am avut mereu în viaţă situaţii extreme, şi de acolo se simte nota diferită în abordare faţă de voi. Nici prezentul nu face excepţie. Plus că voi sunteţi femei, deci oarecum rezonaţi pe planuri emoţionale mai puternic decât noi bărbaţii.
Dar analitic, şi doar analitic, fericirea e o stare temporară. Că variază mult în funcţie de factorii externi – gen, evoluţia. Şi din punct de vedere temporal, în marea schemă a lucrurilor, singura importanţă e cea pe care i-o dăm noi.
July 12, 2011 at 19:56
chiar daca fericirea dureaza foarte putin, e efemera, chiar daca suferim apoi crunt toti ne-o dorim, toti ne bucuram de acele momente extrem de mult si niciunul dintre noi n-ar refuza un moment de fericire doar pe motivul ca apoi o sa fie trist 3 ani 😀
subscriu si eu la ce a spus DianaEmma si Nice – impacarea cu tine insuti e primordiala, apoi fericirea vine de la sine 🙂
July 17, 2011 at 18:53
Fericirea care dureaza? Eu cred ca nu o gasim aicisi la un moment dat constientizam asta, oricat am iubi, oricat de frumoase ar fi lucrurile care ne inconjoara…….
Iti dai seama ca daca am gasi aici (pe pamant) fericirea constanta, neinjumatatita, care nu oboseste, nu consuma, nu trece.-……..am innebuni la gandul ca intr-o zi o vom pierde, oricum………..
July 18, 2011 at 21:30
[…] Simphony este cadoul meu pentru: Danny, Artificiality si […]
July 19, 2011 at 23:59
Deci tu vezi fericirea ca pe o senzatie, o emotie ce e declansata de un stimul extern, activ.. Privind la rece, cam asta si este.. Dar nu e putin putin prea analitic ? Fericirea, desi stimulata intr-adevar din exterior, eu o vad provenind mai degraba din resorturile interioare ale fiecaruia. Si desi teribil de greu, poate fi, uneori, o stare de sine statatoare. Si poate dura. Degeaba imi dai toti stimulii externi pozitivi din lume, toti stimulii de care as avea nevoie, care ar avea potentialul de a starni fericirea, daca eu nu rezonez interior cu exteriorul. Privind asa, fericirea poate fi pur si simplu receptivitatea la acele lucruri, acei oameni, acele situatii dragi noua.
Am observat ceva… La sfarsit, intrebi care e calea spre fericirea care dureaza. Iar apoi intrebi cum poti sa nu cazi prada nefericirii constante. Dupa care raspunzi…
M-a intristat asta oarecum. Tu vrei sa fii fericit sau sa fugi de nefericire ? Asteptarile putine te scutesc de dezamagiri dar si de bucuria implinirii unei dorinte arzatoare… Cu alte cuvinte, diminuezi posibila nefericire, dar si posibila fericire…
July 20, 2011 at 17:16
Analitic am fost dintotdeauna, şi am socotit că duşmanului pasiunilor e raţiunea. Şi inevitabil, cele 2 mereu sunt în coliziune. Am fost mereu mai mult analitic decât pasional, implicit am resimţit fericirea mai puţin intens. Ca orice om, vreau să fiu fericit pentru că am fost ‘educat’ extern că fericirea e ceea ce vor toţi. Că e bine, că te împlineşte. Da, într-o bună măsură aşa şi este, dar natura-mi analitică a sondat mai departe, şi am observat tot ce am scris atât din vedere proprie precum şi din experienţele altora.
Ai dreptate, nu poţi fi fericit cu ceea ce ţi se oferă dacă nu eşti din interior predispus spre a primi cu adevărat acest fapt, stare, sau cum o fi mai corect definită (ştiu că e o definiţie subiectivă, motiv pentru care nu iau ca rang de lege niciun fir separat). De sine stătătoare? deja e prea idealist modul acesta pentru mine 😀 Desigur, cândva şi eu priveam la fel. Şi pe cât de bine mă integram în mrejele acestor magii, pe atât de distant eram de ceea ce mă definea mai bine, şi anume oscilaţia între stările respective, nu apartenenţa la una din ele. Am ajuns să accept asta ca fiind un cusur care mă însoţeşte. Dacă e prea bine pentru a fi adevărat, probabil aşa şi este (din perspectivă subiectivă, când un om nu acceptă realitatea, indiferent de motiv, o va schimba cumva în cele din urmă…).
Desigur, sunt perfect conştient de proporţionalitate, aşteptări puţine, implicare pe măsură…
July 21, 2011 at 15:49
Ai simtit si durerea mai putin intens ? (asa, ca o curiozitate) 😛
Fapt, stare, emotie, sentiment, traire… orice definitie subiectiva e corecta pentru persoana in cauza, caci asa e si fericirea, subiectiva.
Da, ca stare de sine statatoare e idealist chiar si pentru mine, iar eu mai cad in extrema asta, a fericirii fara motiv, a fericirii pur si simplu.
Eh, nu e un cusur. E ceva ce te defineste si confera diversitate fiintei tale. Daca am fi mereu fericiti, nu am mai fi, de fapt.
July 21, 2011 at 18:58
Da, am simţit-o. Am şi avut un accident de maşină acum 4 ani din care am scăpat ca prin minune. Şi am avut o perioadă lungă de migrene inexplicabile… dar care au trecut.
Nu ştiu dacă se poate spune că dacă am fi fericiţi, n-am mai fi. Am fi… altfel decât acum. Ne motivează lipsa fericirii sau ne apasă, după caz. Dar nu cred că ne defineşte. Sau cel puţin eu nu mă pot identifica aproape deloc cu stările care-mi survin uneori. Sunt stări…coordonate instantanee care descriu existenţa mea într-un anume moment. Dar pe de altă parte, la fel mi-ar putea descrie existenţa şi nefecirea, sau după caz, apatia.
Pentru referinţă, mă consider mai fericit decât anul trecut, şi mai puţin fericit decât anul viitor. Asta ca să înţelegi cum privesc totuşi lucrurile progresiv.
Poate în cele din urmă aceste stări vor deveni realităţi îmbrăcate. Dar ştiu că acum cel puţin… prea mult… m-ar strica.
July 21, 2011 at 14:12
eu cred ca fericirea o poti gasi doar daca te iubesti pe tine. ma uit la toti cei care au un complex de inferioritate, imediat se vede lucrul acesta, in comportamentul lor, in incercarea de a se eschiva, iar cei care au complexe de superioritate sunt si mai trasparenti… 🙂
ca sa fii speriat ca nu esti implinit si nu/i poti implini pe ceilalti sau ingamfat ca esti mai presus decat ceilalti e o lupta continua. ca sa fii multumit de tine si de ceea ce faci, esti, gandesti, ai… (nu pentru ca ai avea mult!)… e fericirea garantata…
nu ma intreba de Narcis de ce nu era fericit… el era prea incantat de el, aiurea incantat de el… una e sa te admiri ca ai fundul frumos si alta sa fii mandru de tine, desi nu ai nimic dupa standardele si cifrele propuse de scandaaaaaaaaal!
August 7, 2011 at 21:25
Multi bloggeri romani ar vrea sa stie daca ai avea curajul sa raspunzi la cateva provocari simple si de bun simt. Daca esti interesat/a sa participi la acest joc intre bloggeri intra aici.