Despre indiferenţă

Am fost întrebat aseară dacă pot să fiu indiferent. Pe moment n-am putut da un răspuns concret, pentru că ar fi trebuit să-mi rederulez ultimii ani din viaţă în cap. Şi de obicei, ceva trecut pentru mine, trecut rămâne. Dar m-am simţit oarecum atras de întrebare, aşa că m-am decis să scriu despre asta.

Pentru început. cum văd eu indiferenţa…

O văd de 2 feluri :

-Naturală, care vine de la sine din lipsa de interes pentru cineva, ceva, obiect sau acţiune, din lipsa unei tangenţe cu subiectul respectiv sau a unei coordonate adiacente personalităţii proprii. De exemplu, sunt indiferent la viaţa personală a lui Ion Ţiriac. Sau la economia Vaticanului. Nu pot spune lipsă totală, pentru că în momentul în care ai definit un lucru, sau l-ai pomenit, devii conştient de el şi intră deja în mecanismul tău de răspuns la evenimentele din lume. Dar asta, altă-dată.

–Artificială, ca şi răspuns la nerespectarea unor aşteptări, premise, condiţii, etc. De obicei, din experienţa mea, această indiferenţă vine odată ce ai atins un punct critic de aşteptare. Te-ai săturat să aştepţi ca cel de lângă tine să se schimbe în mai bine şi să nu te mai rănească. Te-ai săturat să speri la o guvernare mai bună. Te-ai săturat ca viaţa să însemne aceeaşi rutină searbădă şi lipsită de senzaţiile motrice care ne definesc dinamismul vital. Am scris la un moment dat despre un citat care m-a impresionat – “Să nu-ţi fie teamă să păşeşti încet. Teme-te de a te opri“.

Fără mişcare, nu există viaţă. Deci, indiferenţa artificială poate porni din nevoia de a ‘trăi’, oarecum. Sunt indiferent cauzal dacă o persoană mă dezamăgeşte. Şi dezamăgirea porneşte de la aşteptări, evident. Mi-e imposibil să suprim orice fel de aşteptare. Mi-e imposibil să renunţ la orice standard şi să accept absolut orice. Sunt nişte lucruri pe care le pot tolera, şi pe altele nu. Sunt nivele pe care trebuie să le ating, în prezenţa altora, altfel risc să devin indiferent sinelui. Şi cred că e cel mai tragic punct din viaţa unui om : când ajungi să nu-ţi mai pese de tine.

Aş putea fi indiferent din senin? ‘fără discuţie’. De ce spun asta? pentru că nu durează mult să conştientizez cât din regulile care mă guvernează au fost încălcate. Cât din ceea ce trebuia să reprezinte o ordine naturală şi personală a lucrurilor lipseşte. Cât din ceea ce mi s-a prezentat ca fiind un set de valori reprezintă un tot unitar verosimil sau nu. Am fost indiferent din senin? da. Pentru că sunt câteva lucruri pe care nu le pot accepta, oricât aş încerca. Ipocrizia, prostia sau răutatea intenţionată. Acum las lucrurile să-şi urmeze singure drumul. Ceea ce îmi displace dispare rapid din viaţa mea. Pentru că e prea scurtă ca s-o petreci antrenându-te pentru a fi indiferent pe viitor. Dacă un lucru nu are potenţial pozitiv, nu prezintă semne de creştere sau nici măcar nu transmite o stare de linişte, pentru mine reprezintă un punct mort. Imobilitate.

Pot să devin indiferent la comandă? nu. Cred în oamenii care mi-au fost alături în puncte critice, şi le acord un grad ridicat de toleranţă la dezamăgire. Aş putea fi trasant încontinuu, dar e fatidic să aştepţi ca toţi să fie pe placul tău. Trebuie să acorzi un minim de flexibilitate care porneşte din diferenţele dintre noi. Să laşi loc celuilalt să fie cum vrea el, fără să-l schimbi sau să-l manipulezi. Să dai libertatea nu ca şi cum ar fi un drept de câştigat, ci un drept de împărtăşit, prin dorinţă. Altfel, vei lua parte la o indiferenţă crescândă raportată la tine. Nu am abandonat niciodată fără un motiv întemeiat, şi niciodată la o primă abatere. Pentru că nu-mi pot impune cât şi când să-mi pese. Pot doar să mă educ să înţeleg mai bine de ce unii oameni fac ce fac, şi să decid dacă merită să le acord context favorabil.

Îmi place indiferenţa ? cu siguranţă nu. Pentru mine reprezintă o lacună în multitudinea de evenimente care pot exista în viaţa unui om. Conceptul acesta reprezintă deci o abordare negativă a potenţialului existent în viaţă. Dar pe de altă parte, să-ţi pese de orice e atât fatidic, cât şi incredibil de vanitos. Există prea mulţi factori de care să se ţină cont pentru a putea exista conexiune cu tot. Poate în alt timp, dar nu acum. Pe mine personal mă ajută faptul că sunt mizantrop pe de-o parte, şi pasiv pe de alta. Aş putea, la o adică, să presupun că pasiv traduce o formă de indiferenţă, dar pentru mine pasiv reprezintă o formă de non-manifestare a unor reacţii interne. Nicidecum lipsa unei legături cu evenimentele. Poţi foarte bine să fii stupefiat în interior de războaiele din jur, dar să nu reacţionezi la ele. Neutralitate.

Recomand indiferenţa? desigur. Prioritizarea lucrurilor din viaţa fiecăruia reprezintă un pas important în descoperirea sinelui. Nu poţi fi varianta cea mai reuşită din viaţa altora cât timp nu eşti cel mai potrivit exemplu pentru tine. Unul cu care să fii împăcat şi totuşi ferm, pentru că unul din beneficiile indiferenţei e impasibilitatea influenţelor cantitative externe. Eşti cine eşti cât timp îţi rămâi fidel ţie şi cu o doză de indiferenţă faţă de ceilalţi.