Trezeşte-te, căci dormi de prea mult timp

E 1 şi 9 minute. Mi-a sărit starea de somn pentru ceva mai bun. Secunde pierdute în letargie … acum îşi croiesc drum înspre o stare de limbo psihic. Pe fundal se aude Vangelis, Albedo 0.39 .

M-a întrebat acum 2 zile Învăţătorul dacă sunt îndrăgostit. Nu sunt, dar mi-e dor de aşa ceva. Ar justifica orice noapte albă pusă în lupa responsabilităţii.

Nu vreau să dorm azi. O fiinţă dragă se va trezi la 3 pentru a învăţa pentru un examen.Mă voi baza strict pe ceasul meu biologic pentru a mă trezi înainte de testul ei să-i urez baftă. Ştiu cât de mult contează să creadă cineva în tine, mai ales când tu ai uitat cum s-o faci.

Insomniile îmi priesc. Fizic nu, se duce naibii logica, puterea de concentrare, orice lucru care vizează a filtra lucruri fixe.

Pe fundal acum, Vangelis , 12 o’clock. Dar e 1 şi 16 minute. 1 oră şi 16 minute peste fundalul piesei. 1 oră şi 16 minute câştigate într-o lume care-mi dă voie să nu dorm. O realitatea în care mă reciclez spre ceva mai mult. Pierd 1 treime din viaţă dormind-o.

A trăit 100 de ani. Pe naiba, a trăit 66, a dormit 33. Idiotule, calculează mai bine.

Insomniile mă fac high. As high as it gets. Gânduri tâmpe îmi mişună prin cap, acum vizualizez propria înormântare la care vor veni sute de oameni a căror viaţă o voi atinge într-un fel sau altul.

‘Ştiu cine sunt şi ce pot face’, spune ea. Te cred. Dar poate aş vrea să fii mai insistentă. Sunt mort acum, spune-o tare, să te audă Universul. Ştiu că m-ai iertat, dar cui îi pasă? mie…Universului. Ai restabilit ordinea firească a lucrurilor. Dacă vreodată vei ajunge să citeşti toate acestea, află că şi eu te-am iertat. Dar nu ţi-o voi putea spune niciodată. Echilibrul nostru depinde de tăcerea durerii. Şi mută va fi pe veci, căci astfel am ales să ne croim drumurile. Dar nu va fi murit pe deplin, şi fără rost. Ai dat naştere unei făclii care va arde etern. Şi ai dat voie altora s-o menţină caldă. Eşti un înger. Să nu-ţi tai niciodată aripile.

1 şi 22 de minute. Vangelis, Losing Sleep. Zeul alternanţelor îmi dă semnale prielnice. Apriori somnului, vei simţi chemarea acestuia. Voci suprapuse îmi cântă melodii de lullaby, dar refuz acum să mă supun. De ce aş face-o ? O fac zilnic. Azi însă nu. În timp ce tu dormi, eu nu te visez. Nu îţi întind mâna în somn, nu te iau în braţe. Nu.

Ci veghez asupra ta, aşa cum mi-a fost cerut de către stele. Cât timp o fac, ele mă vor lumina în direcţia potrivită. Odată ce-mi încalc destinul, totul se va întuneca. Şi am făcut-o. Dar m-ai iertat, şi te-am iertat.

Şi ce a rămas atunci? Insomnia unei culori puternice, care ar fi fost pata noastră de existenţă pe planşa vieţii. Altă culoare… noi nu putem avea.

2 mâini legate aruncă 3 petale de roze peste mormânt. Vă văd pe toţi trişti. De ce? Eu sunt împăcat, e ordinea firească a lucrurilor. Ah. Mor singur. Ei şi? Toţi murim singuri. E treapta pe care păşeşte fiecare pe rând, niciodată alături de alţii.

Am un gust dulce în mine, ciocolatiu şi roz. Zmeură. K. , e gustul tău. O nouă poartă, o nouă scară? vom vedea.

-De ce trebuie să fii atât de bun cu toţi? de aia te place toată lumea. Te urăsc pentru asta! nu vezi că toţi vor o parte din tine? cu cât le dai lor mai mult, cu atât rămâne mai puţin pentru mine. Nu merit mai mult? 1 şi 27. Vangelis – Prelude. Încă 1 litru de apă consumat. Apasă clapa aceea de la pian. Nu, cealaltă. Ce îţi spune? ce simţi când o apeşi repetat? aşa-mi plânge sufletul când nu eşti lângă mine. Dar nu te voi cinsti niciodată cu lacrimi. Nu le meriţi. Sunt prea frumoase pentru tine…tu…cel al tuturor. Fii al meu, nemernicule. Eu te-am făcut aşa cum eşti. Mie mi-ai jurat credinţă veşnică. Mie mi-ai îngenuncheat atunci. De ce mi-ai adus inima înapoi? Ciobită cum era, trebuia s-o ţii acolo. Pentru că cel mai mare duşman al tău atunci eram eu. De ce ai capitulat? meriţi să mori… rozele cad încet, într-un dans al culorii şi luminii. Alături de ele, alţi ochi privesc înmărmuriţi cum se scurge existenţă şi din amintirile lor.

1 şi 32 de minute. Vangelis, Come to me. Cristalul se sparge încet, izbit de pământ. Vocea supărată din spatele oglinzii nu mai pune întrebări. Acum fabrică răspunsuri artificiale. Nu mai este loc de altceva. Toate se adună spre aceeaşi congruenţă. Mai sunt exact 86 de minute până se va trezi. Dar n-o voi aştepta. Ştiu că universul conspiră s-o anunţe despre toate cele ce se petrec. Nu am timp să ascult plânsul pianului, cântecul lebedei sau strigătul corbului. Nu am timp defel pentru nimic în lume. Timpul mă are pe mine însă. Şi nu-l voi grăbi, căci e nemilos. Şi nu iartă nimic.

Mi-e somn…